Casa Peştera

Mircea Ordean este un alpinist și un împătimit al Bucegilor. I-a cunoscut pe toți pionierii cățărării din România, de la Nicolae Baticu și până la Emilian Cristea. Între 1985 și 1992 a scris o carte intitulată „Sus la munte, la izvor”, pe care din diverse motive nu a publicat-o niciodată. Cu acceptul autorului, publicăm pasaje din această carte interesantă. Și poate, citind, vreun iubitor al muntelui va considera că a venit și vremea publicării în volum.

Partea a VIII-a

Întrucît “nu am mai avut parale” (A. Urechia), nu s-a putut realiza atunci şi mansarda, care ar fi sporit capacitatea de cazare a adăpostului*1.
În calitate de cabanier a fost adus şi instalat, “cu căţel şi purcel”, Niculae Butmăloi din Buşteni *2.
Casa, cu o zestre iniţială de numai 15 locuri, a fost inaugurată (deşi “nu se putea locui”*3) la 21 septembrie 1923, pe o ploaie rece. Cu acel prilej adăpostul şi-a întîmpinat vizitatorii cu ghirlande de cetină, cu încăperile încă nemobilate mirosind a brad şi a cioplitură de lemn. “Clădirea semăna cu o magazie lungă şi avea pe latura dinspre vale un fel de podişcă de lemn cu o balustradă în cruci” *4, nota unul dintre oaspeţi. Tot acum, cineva a sugerat acoperirea, în viitorul apropiat, a cerdacului. Potrivit obiceiului, a avut loc o slujba religioasă, după care fiecare s-a aşternut la masă scoţînd ce adusese în rucsac şi apreciind “vinul oferit graţios de preşedinte”*5. Şi-a făcut apariţia şi un taraf de lăutari, curînd încingîndu-se un chef în toată regula. Petrecerea, agreată de majoritatea celor prezenţi, l-a indispus însă pe doctorul Urechia*6.
Ridicarea Casei Peştera (“construcţie, mobilier, arendarea locului şi tăierea pădurii”) au necesitat cheltuieli de 326.723 lei. În şedinţa Consiliului de Administraţie în care a fost comunicată această sumă, conducerea “Hanului Drumeţilor” a dat descărcare doctorului Urechia şi lui M. Haret pentru toate aceste cheltuieli, acordîndu-le totodată creditul de 100 000 lei solicitat pentru amenajarea unei săli de mese, a unui grajd de vite şi a unui gard împrejmuitor. Pentru a-şi asigura fondurile trebuincioase unor astfel de solicitări, Consiliul de Administraţie a dispus mărirea capitalului societăţii printr-o nouă emisiune de acţiuni*7.
În ultimele luni ale anului 1924, între Mihai Haret şi Alceu Urechia apar fricţiuni, în urma cărora doctorul şi-a dat demisia din asociaţie, “din motive de ordin principial”*8. Responsabil cu lucrările de la Peştera (şi, în general, din munţi, ale asociaţiei) a devenit Walter Muston*9, un devotat al preşedintelui.
Tot în acea perioadă, presat de lipsa fondurilor necesare extinderii Casei Peştera, “Hanul Drumeţilor” face în presă mai multe apeluri la donaţii. Din motive care ne rămîn obscure, costul operaţiei sporeşte într-o primă fază la 200 000 lei, pentru ca apoi să fie solicitaţi 400 000 lei. “Vechiul apel a fost nul”, nota preşedintele “Hanului…” după a treia solicitare publică, puţin încrezător în succesul celei de-a patra* 10.
În ciuda scriselor lui M. Haret (potrivit căruia încă din toamna 1924 mansarda ar fi devenit “splendid salon” iar acoperişul sălii de mese îi proteja deja pe turişti de “soarele prea arzător al înălţimilor”*11), preconizata extindere a Casei Peştera a fost finalizată abia în vara anului următor. În acelaşi an, s-au construit un grajd şi o anexa destinată găzduirii călăuzelor*12. Prin aceasta, costul total al cabanei ajunge la un milion de lei (302 000 lei fuseseră acoperiţi de membri, iar restul din donaţii). Peste alţi cinci ani costul casei atinge 1.652.762 lei. Vertiginoasa creştere a primit justificări de genul: “s-au adus (în 1925-29, n.n.) neîntrerupt îmbunătăţiri, făcîndu-se la zi reparaţiile necesare” ori “s-au cumpărat saltele de lînă, paturi, perne etc.” *13
Datorită extinderii din 1925, Casa Peştera şi-a sporit zestrea cu 24 de locuri (în trei camere cu paturi de la mansardă), plus patul comun (fără lenjerie) din anexă. În 1927, preţurile la cazare erau de 10-50 lei pentru tecerişti şi de 20-80 lei pentru nemembri. Şcolarii, studenţii şi cercetaşii beneficiau de reducere la patul comun chiar dacă nu erau înscrişi în asociaţie. O masă la restaurantul aflat în regia proprie a cabanierului se ridica la 90-120 lei, separat putîndu-se comanda bere şi vin (acesta din urmă, numit de turişti “Păcură de Peştera” sau “Păcură Haret”, era de bună calitate şi provenea din viile Valea Călugărească). Pentru bună desfăşurare a activităţii, a fost redactat un Regulament de funcţionare, potrivit căruia cabana “nu este nici han public, nici hotel, ci este un adăpost turistic cultural […] al membrilor T.C.R.-işti. Cu alte cuvinte, dacă se primesc spre găzduire şi excursionişti nemembri, aceasta e o favoare ce poate fi oricînd suprimată”. Restaurantul se închidea la ora 22, socotită ceas de stingere pentru cabană. Articolul 8 din acelaşi regulament instituia şi o taxă, numită de verandă, plătibilă de către turiştii care nu înoptau la casă, dar îi treceau pragul pentru o scurtă odihnă ori pentru a se adăposti de ploaie în cursul zilei. Această taxă (percepută ulterior şi la “Mitropolitul Nectarie”-Rarău), a provocat nemulţumiri, îndeosebi în rîndul turiştilor saşi, neobişnuiţi cu un asemenea tratament şi care au preferat să-si continue drumul spre alte adăposturi.
La aplicarea acestor norme a vegheat pînă în 1928 Nicolae Butmăloi, secondat de soţia sa Mina şi de cîteva ajutoare. I-a urmat ginerele său, Grigore Pescaru.
__________________________
1 Având în vedere aceste eforturi ale lui Alceu Urechia, spusele atribuite în Cartea Munţilor acestuia sunt mai mult decât neaşteptate: “De ce le-ai făcut o casă, Bucuro?”
2 Despre N. Butmăloi s-a scris pe larg în lucrarea Pe crestele Carpaţilor. Vezi, de asemenea, în cartea de faţă, rîndurile (manuscrise) datorate tînărului Radu Ţiţeica. Lor le mai putem adăuga că, pornind de la datele oferite de Dan Rădulescu (al treilea anuar al Bucegilor), naşterea lui Butmăloi poate fi plasată la 1857, acesta numărînd prin urmare la inaugurarea casei Peştera 68 de ani.
3 Bucura Dumbravă, op. cit.
4 Titu Evolceanu, op. cit.
5 Idem. T. Evolceanu nu avea de unde şti că licoarea oferită cu atîta dărnicie figura între cheltuielile de protocol, decontate ulterior de către Consiliul de Administraţie.
6 Cu acest prilej, A. Urechia a apreciat că “celor mai mulţi dintre turişti nu li se poate acorda încă egalitatea cu podoabele naturii” (Cartea munţilor). Legat de acelaşi incident, T. Evolceanu (idem) scrie că A. Urechia “şi-a expus dezaprobarea atît în faţa grupului de cunoscuţi prezent la inaugurare, cît şi ulterior, în Universul”. În paginile acestui ziar doctorul a publicat într-adevăr la scurtă vreme articolul Porcus Turisticus, dar materialul reprezenta discursul pe care din cauza ploii nu a putut să-l ţină la inaugurarea casei.
7 Arhivele Statului Bucureşti, dosar 3/64-1921 (v. şi N. Baticu, R. Ţiţeica, op. cit., p. 157)
8 Gazeta Sporturilor, 14 octombrie 1924. Gestul pare să fi fost făcut în pripă, întrucît peste doi ani doctorul Urechia prezidează adunarea generală a secţiei teceriste din Sinaia, ba chiar insistă pentru formarea unei echipe care să solicite obolul comercianţilor şi hotelierilor din Sinaia (v. al doilea Anuar al Bucegilor).
9 Englezul Walter Muston a fost căsătorit cu Carola, fiica hotelierului sinăian Ungarth. Fiica lor, Wendy, căsătorită cu Dinu (Const.) Noica, a părăsit ţara imediat după război, fiind într-o vreme crainic la serviciul în limba română al BBC (informaţie de la Ion Cantuniari şi Fl. Ştefănescu).
10 Gazeta Sporturilor, 13 noiembrie 1924. În paralel, M. Haret a sondat şi alte posibile surse de venituri. Probabil prin mijlocirea lui E. Bucuţa, Ministerul Muncii acorda în 1923 o a doua subvenţie. Într-un mod similar a servit asociaţia în acei ani şi Ion Bianu, graţie căruia în 1929 ajutoarele din partea Ministerului Instrucţiunii deveniseră “obicei vechi” (Caiet Turing-Club, nr. 7-8).
11 Idem. Asemănător va proceda M. Haret în cazul casei Omul, prezentată în 1930 (Boabe de grâu) ca posedînd în pod paturi de lemn şi saltele, deşi abia peste doi ani se vor instala (numai) saltele.
12 Deoarece turiştii umblau din ce în ce mai rar cu ghizi, anexa Casei Peştera a adăpostit, contra unei sume modice, vizitatorii în jenă financiară (de obicei tineri).
13 Boabe de grâu. Comparativ, iată preţurile din epocă ale altor adăposturi: Scărişoara şi Detunata (asociaţia Frăţia Munteană, 1933), împreună 335 270 lei; Vîrful cu Dor (S.K.V., 1936, 120 locuri) circa 500 000 lei; Alex. Vlahuţă (sau Ciucaş, a României Pitoreşti, 1937), aprox. 200 000 lei; Baleia (cu etaj, a secţiei T.C.R. Retezat), 650 000 + 200 000 lei; Cristianul Mare (cu etaj, a secţiei T.C.R. Braşov), 1.300.000 + 400 000; Căminul Alpin Buşteni (cu etaj, din cărămidă, plus costul terenului), 2 milioane lei, 1939. Toate acestea nu l-au împiedicat pe Virgil Z. Teodorescu (Caiet Turing-Club) să prezinte T.C.R. ca “drămuind fiecare bănuţ”.

You may also like...

Leave a Reply