Profesorul

ion floricica

Dincolo de întâlnirile întâmplătoare prin Sinaia anilor ’90, am ajuns în apropierea domnului profesor Ion Floricică abia după 1995, odată cu descinderea mea la cenaclul Lucian Blaga. Persoana distinsă, sobră, cu un atât de puternic impact emoțional încât, invariabil, încercam un sentiment stânjenitor de inferioritate a elevului insuficient pregătit în fața profesorului atotștiutor, avea să devină, mai repede decât afectivitatea însăși, mentorul meu, covârșitor determinant în alegerea drumului artistic pe care hălăduiesc și astăzi.
O întâlnire providențială, recunosc după atâta vreme, poate totuși prea târziu pentru cel puțin unul dintre noi, care n-a apucat să spună tot ce era de spus. Dintr-o latență necreativă aparent, pe care doar recunoașterea altora o mai poate salva. Ori încăpățânarea de a marșa pe simțirea artistică intrinsecă, simțire pe care domnul profesor a știut, mai bine ca nimeni altul din preajmă, să o descopere și să o dirijeze, după caz, la atâtea generații de elevi, ucenici sau discipoli. Cam așa m-au surprins primele intersecții cu Profesorul, la ședințele de cenaclu desfășurate, de-a lungul timpului, în diverse locații și locuri mai mult sau mai puțin proprii culturii. Dar, fie că ne întâlneam la Casa de Cultură ori la Cafeneaua Regală, la Centrul Cultural Carmen Sylva sau într-una dintre sălile de clasă de la Școala George Enescu din Sinaia ( unde domnul profesor Ion Floricică a predat mai bine de 40 de ani, fiind, în perioada 1984-1989, director al acesteia), orice eventual sentiment de frustrare culturală, de inadecvare a personalității, dispărea prin medierile magistrale ale Profesorului, prin captarea interesului și redirecționarea lui spre teme și subiecte fundamentale, capitale. Erudiția desăvârșită îl repune, invariabil, pe cel care o acceptă prin recunoaștere și, pe cât posibil, prin asimilare, la locul cuvenit, în umbra ei adică, presupunând fie revelația gratitudinii, fie melancolia însingurării. Stări complementare uneori, într-o prezență ce impune respectul cuvenit, ca măsură a cotidianului. Așa l-am perceput și aș vrea să-l păstrez printre amintiri, pe cel ales să plece dintre noi mai devreme decât în orice anticipație a minții. Nu de puține ori, întâlnirile noastre ,,de taină” s-au desfășurat acasă la vreunul dintre membrii cenaclului, la Comarnic, la Poiana Țapului, la Sinaia, sau în parteneriat cu alte cenacluri. Aparte rămâne pentru mine întâlnirea de la familia Floricică, într-o zi de Sfântul Ion, acum mai bine de 15 ani, întâmpinați fiind de gazde cu o masă îmbelșugată, pe lângă bucatele de sezon cu o sumedenie de brânzeturi cum nu mai pomenisem până atunci, înșirate pe funduri de lemn de diverse forme și mărimi (meritul doamnei profesoare Octavia Floricică, aveam să aflu), dar îmbiați și de aromele conținutului unui samovar interminabil, pe toată durata șederii, până spre miezul nopții. Profesorul, la el acasă, a fost mai fermecător ca oricând, uneori și buna dispoziție spirituală este condiționată material, iar întâlnirea a devenit o adevărată ședință de cenaclu, cu recitalul inedit al poetului Nicolae Theodor Poiană și cu incursiunea memorialistică a domnului Radu Ghica Moise. Cele mai fericite ocazii, pentru mine, de a-l vedea pe Profesor la înălțimea șarmului dar și a profesionalismului său au fost lansările de carte la care a participat cu tot sufletul, amfitrion și moderator de fiecare dată, încurcându-mă și descurcându-mă din ițele poeziei. Îmi spunea mereu, nici drastic, nici discret, că pot scrie și altfel, dar pe acest ,,altfel” m-a lăsat să îl caut, încă de la început, până la metamorfozarea lui ca o curgere, ca un cântec. Începutul, de fapt impactul cu titanii cenaclului din Sinaia, în percepția mea, incluzându-i aici pe scriitorii Nicolae Paul Mihail și Stelian Tăbăraș, pe lângă profesorul Ion Floricică, a însemnat convertirea mea ireversibilă la scris. Cravașarea continuă pe un drum fără capăt, de cele mai multe ori, seamănă a utopie, una atât de profundă că ar surprinde până și Mecca în perspectiva ei. Calea de urmat, o alegere nu neapărat a destinului, cum se dovedește adesea, are nevoie de un protector al luminii care nu se trezește întotdeauna singură după răsărit. La fel cum însele cuvintele nu sunt de ajuns pentru a făuri o poezie, o proză, un discurs, învățătură primită indirect de la Profesor, împărțită altruist fiecăruia-n parte. Nu-I ușor, pitit în umbra cuiva, să fii martor al dispariției acesteia, odată cu desperecherea de matcă. Și s-au dus, cu umbre cu tot, lăsându-ne goi pe dinăuntru pentru amintirile neconturate, ori pe dinafară cât nu putem fi umbrele altora, deci, s-au dus pe rând, Stelian Tăbăraș, Nicolae Paul Mihail, Ion Floricică. După dispariția maestrului Nicomah, cenaclul Lucian Blaga a traversat o criză de membri, o depersonalizare chiar, până la încercarea de resuscitare, de readucere pe un făgaș cât de cât onorabil memoriei înaintașilor. Am avut cu Profesorul multe discuții pe această temă, mai ales telefonice, seara de la ora 21,00 fix , niciodată mai puțin de o jumătate de oră, consimțind să mă implic în această reconstrucție, ce presupunea și editarea unei reviste a cenaclului, avându-l alături în orice demers. Sănătatea mi-a jucat feste însă, a trebuit să las în grija domniei sale și a altora proiectele respective, am constatat mai apoi că însuși Profesorul are probleme de sănătate, slăbise, devenise mai apatic, îngândurat. O ultimă reuniune a cenacliștilor împreună cu Profesorul avea să se desfășoare în preajma datei de 4 iulie, când împlinea 76 de ani, acasă la Domnia Sa, într-o atmosferă mai tristă decât aparențele, dar și cu o brumă de speranță în suflete. Mi-a trecut prin gând că, după fiecare întâlnire, căpătând curajul necesar, reveneam la căutarea perfecțiunii, a unui absolut individual, nici nu mai contează dacă posibil. Ucenic în curtea Maestrului obosit, am înțeles de ce binecuvântare și privilegiu am avut parte, să-i fiu, uneori, atât de aproape, strecurat în umbra lui. Înțelesul, nelaîndemâna tuturor, s-a pliat mereu esențelor, iar prin suprafirescul expresiei capătă alte dimensiuni. Poate despre acesta a fost dilema permanentă a existențialismului meu, resimțită cel puțin la fel de acut de Profesor, într-o suferință a rătăcirii printre oameni și a revenirii, acolo unde-i este locul, printre zei. Închei, spunâdu-i abia acum cât mi-a fost de drag și cât de mult regret că nu mai este printre noi, muritorii de rând, cu un citat din multele analize literare, fine și profunde la adresa poeziei mele: ,,Poezia lui Codruț Radi este o cetate cu multe intrări, determinantele eului său liric sunt apropiate imaginii romantice a poetului damnat, imagine tratată într-o viziune modernă. În plan ideatic, poetul își rămâne credincios, el exprimă, ca și în alte volume, starea de spirit a omului modern strivit de o lume fără sens. Nu se revoltă, poate nici nu se resemnează, o prezintă în realitatea ei” (din prelegerea lansării volumului ,,Celălalt, hotar cu mine”, 2015).

Codruț Radi.

codrut radi

You may also like...

Leave a Reply