Cuierul

Mi-a poposit brusc în minte amintirea unei cucoane din Bucureşti la care am stat în gazdă o vreme pe când eram student. Se numea Florescu și locuia într-un bloc înalt din apropierea Pieţei Moghioroş, undeva pe la unul din ultimele etaje. Dăduse anunţ în ziar că închiriază o cameră unui student la matematică, dispus să facă meditaţii cu fiul ei. Eu, care eram permanent în căutare de gazdă, am sunat-o rapid. Avea o voce incredibil de plăcută la telefon, îmi şi închipuiam că o să dau peste vreo zână diafană. Când colo, m-a întâmpinat în uşă o balabustă înfricoşătoare, care cântărea cel puţin 130 de kilograme, cu părul blond-roşcat şi cârlionţat. Iniţial, m-am întrebat dacă are vreun sens să mă mut acolo, dar până la urmă am zis că merită încercat: îmi cerea mai puţini bani decât alţii şi zicea că mai şi găteşte câte ceva din când în când. Aşa că am rămas. Fiul cucoanei era şi el un grăsan – unul negricios şi exasperant. Bineînţeles că nu ştia matematică nici cât maică-sa. Se gândea numai la mâncare şi, când făceam pregătire cu el, se aşeza pe pat, ca să poată să se întindă când efortul devenea prea mare. După nu multă vreme, am început să miros nişte chestii care nu mi s-au părut foarte amuzante. Întâi de toate, s-a întâmplat că într-o sâmbătă dimineaţă, doamna Florescu s-a dus să cumpere diverse chestii de la piaţă. Când s-a întors, a sunat la uşă, eu i-am deschis, a intrat cu plasele ei umflate şi mi-a zis aşa: „când m-am dus la piaţă am văzut un bărbat”. Aşadar nu un bărbat gras, ori un bărbat beat. Nu: un bărbat, punct. Ceea ce m-a făcut să mă întreb, în prima instanţă, dacă nu cumva în Piaţa Moghioroș accesul bărbaţilor era interzis. Apoi mi-am spus că toată treaba asta nu e chiar în regulă. Dar întrucât nu a mai urmat nimic altceva, mi-am zis că pot să uit acest episod. După o vreme, însă, am început să observ lucruri pe care până atunci nu le băgam în seamă. Am remarcat că doamna Florescu urla isteric de fiecare dată când ceva nu era conform dorinţelor sale. Fiul ei – grăsunul negricios – o făcea să zbiere de parcă i s-ar fi extras măselele una câte una, fără anestezie, şi asta mai mereu pentru te miri ce chestie nesemnificativă. Apoi, pe nepusă masă, am observat un amănunt care mi-a dat fiori pe şira spinării. La intrare în apartament, doamna Florescu avea un cuier. Cuierul ăla avea şase cuie, sau agăţători, nu ştiu cum se spune, aşa încât, dacă într-o zi de iarnă ar fi intrat acolo şase persoane, ar fi putut să-şi atârne fiecare paltonul separat. Ei bine, într-o zi am venit acasă, mi-am atârnat geaca într-un cui la întâmplare (cuierul fiind gol) şi m-am dus la mine în cameră. După un timp, a apărut şi grăsanul mic, care şi-a pus şi el haina într-un cui. În acel moment mai erau libere, aşadar, patru cuie. Când a venit doamna Florescu, ce să vezi! Şi-a atârnat şi ea pardesiul imens, dar nu oriunde, ci exact peste geaca mea. Ei, dacă asta ar fi fost o simplă întâmplare, nu mi-aş fi bătut capul. Numai că în zilele următoare, fenomenul s-a repetat: îmi puneam eu geaca într-un cui, hop şi Floreasca cu hectarul ei de haină peste mine, în cuiul meu cum ar veni. Ori asta a fost deja prea mult. Într-o zi mi-am luat băgăjelul şi m-am cărăbănit de acolo, spunându-mi că mai bine stau singur în mansarde centrale, decât în apartamente de bloc, împreună cu gazde bântuite de frustrări şi istericale.

Raul Sebastian BAZ

You may also like...

Leave a Reply