Drumul pătimirii poienarilor din Comarnic

DSCF5116

REPORTAJ LITERAR

Oricine, cred, ar fi rămas surprins dacă se afla în locul meu când aşteptam, cu răsuflarea întretăiată, un răspuns de la tâmplar la întrebarea: „cât mă costă?”. Şi care se referea la un birou din lemn de stejar – sculptat, lustruit şi cu o feronerie bogat ornamentată peste care trecuse patina secolului XX sau chiar şi mai dincolo de acesta.
– Domnule, vezi dumneata, drumul de „La Vad” spre Secăria, acum este o potecă a soarelui – zise, după care privi peste capul meu, ca hipnotizat, culmile Feţei şi a vârfului Lanzii care sprijineau o margine a cerului de un albastru fascinant, oţelos. Trecu un răstimp îndelung până când se „trezi”. „Două mii, cu un avans de o mie de lei pe 17 septembrie anul curent. Să zicem, cam prin timpul ăsta”, şi se uită la ceasul Atlantic de la mână. Apoi spre mine: „Ora douăsprezece. E mult?”
– Perfect! Am mai apucat eu să spun bătând palma cu tâmplarul, un individ aparte, neînţeles de majoritatea celor din jur. Punea diagnostice precise şi concluzive, la orice fel de situaţie. Vreme îndelungată lumea i-a purtat pică pentru că la nişte alegeri locale întâmplate mai demult a spus despre unul, candidat la funcţia de primar: „pe ăsta să nu puneţi ştampila!… Se vede de la o poştă că o să vă şmecherească cu limba lui de miere şi zâmbetul de matroană, de nici izmenele n-o să rămână pe voi!… La o grămadă de proşti ajunge ca şeful ei să fie un derbedeu”. Dar gândul rostit mai înainte de meseriaş în legătură cu drumul „La Vad”, din clipa aceea puse stăpânire pe mine şi avea să mă perpelească toată noaptea de 9 spre 10 septembrie a.c.
***
Ştiam istoria acestui drum, prin Poiana Ciurii spre Crucea Secăriei, atât de aşteptat să se înfăptuiască odată ca să poată fi practicabil. Fie cu autoturismul, fie de maşini cu gabaritul mare. Nu mai punem acum la socoteală, bineînţeles, şi plimbarea îndrăgostiţilor veniţi pe aceste meleaguri, după izgonirea lui Adam din Rai spre alt… rai („Fie blestemat mărul din mâna întinsă a Evei!”, vor gândi unii care. dacă o şi spun. nu avem cum să le dăm dreptate!…).
Drumul acesta de acces spre comuna Secăria prin Poiana Comarnic a fost visul dintotdeauna al locuitorilor aflaţi deoparte şi de alta a culmei Seciura. Adică a secărenilor şi a poienarilor. Este mai scurt, nu are atât de multe serpentine şi nu există nici pericolul de a se surpa pământul de sub el, cum e cazul celui din cartierul Vatra Sat, punct Aneta. El a fost şi este un drum „istoric”, cu poveştile lui îndelungate, de legătură „imediată”, mai ales când cartierul Poiana a avut primărie care subordona administrativ şi comuna Secăria. „Era prin anul 1950”, îmi confirmă istoricul Ion Bulei. Mai târziu, prin toamna anului 1968, ajunsesem prieten „la cataramă” cu Constantin Bezdedeanu (Coste-al Negii – cum i se spunea mai pe scurt, ştiindu-se predilecţia comărnicenilor în a pune porecle, care într-un fel caracteriza individul. Spre exemplu: „Moare baba”, Iii că te ung”, „Gură cască”, „Căldărică”, „Al lui iepure”, „Vulpoi”, „Şase”, „Puşcă”, „Modrică”, „Mierloi” etc.). Ei bine, acest om a fost socotit chiabur de către camarazii Anei Pauker. Avea moară şi multe suprafeţe de teren (fâneţe, păduri etc) pe care i le-a confiscat pe toate „camarila” lui Gheorghe Gheorghiu Dej care acţiona, pe vremurile acelea, numai de cum deschidea gura cei de la Kremlin. (Ca o paranteză năucitor de dureroasă; oare când vor învăţa copiii noştri adevărata istorie a poporului român după 1944 până mâine, 10 septembrie a.c.? Sau, de ce nu?, pentru totdeauna). – Câtă bătaie am mâncat de la un miliţian, Rusu pe nume, ca să pun degetul pe hârtiile făcute în semn că sunt de acord ca să cedez statului bolşevic de la Bucureşti, averea mea, mi se destăinuia Constantin Bezdedeanu adesea, când ne întâlneam, niciodată pierzându-se prin istorie ca cioarecii albi, din dimie, pe care îi purta cu demnitate, cu mijlocul încins de un chimir negru, din piele şi cu o mustaţă bogată căruia mai tot timpul îi răsucea colţurile, în semn că trebuie luată în seamă. Fie vară, fie iarnă, purta o căciulă neagră pe cap şi toată ziua, de-acum fără de avere, se plimba de-a latul şi de-a lungul curţii mari. „Dar parcă nu m-au durut atât de mult bătăile lui Rusu, cât faptul că n-am reuşit atunci să facem un drum zdravăn, pe „La Vad”, ca să ne legăm cât mai bine de Secăria. Se deschidea lumea atât pentru secăreni, cât şi pentru poienari“ – continua de fiecare dată când ne întâlneam şi „se plângea“ cu coatele pe gardul de la drum, privindu-l când în sus, spre culmile Seciurei, când în jos, spre Bălăceni. „Pe-aici trebuia să circule rata de Secăria!”, zicea la câte unul care trecea prin dreptul lui. Ori, câteodată, chiar în lipsa vreunui trecător… Apoi, pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, prin 1970, se zvonea că era o certitudine această cale de comunicaţie, după care iar zvonurile se pierdeau în negura vremurilor cum că acest drum – de la Piaţa Comarnicului prin Poiană, apoi prin Poiana Ciurii, pe „La Vad”, Crucea Secăriei, cariera de piatră de la vârful Teşilei, Trestieni, Valea Neagră, Predeluş, Săcele, Braşov – va fi unul de strategie naţională. Drept pentru care i se va turna o platformă de beton pe tot parcursul lui. Poienarii, la un moment dat, treceau aceste zvonuri prin sângele lor drept realitate şi aşteptau cu nerăbdare ziua când poarta şi porţile mari le vor deschide înspre un drum modernizat… Prin 1986, deja eram angajatul Primăriei şi „am profitat” din plin de prietenia mea „cimentată“ cu inginerul C.Melnic încă din armată, când amândoi bătusem pas de defilare pe platoul unităţii de transmisiuni Buzău. Acum era inginer la TC IND Ploieşti, şef al şantierului care executa extinderea întreprinderii „Vulturul” Comarnic. Atunci am executat zidul de sprijin din beton armat de pe drumul principal al Poienii, mai sus de Bălăceni”, în punctul „Irina”, Poiana, nr. 527. Tot atunci „am pus mâna” pe vestitul buldozerist „Cubanezu” al TC IND-ului, care a refăcut cu migală şi pricepere platforma drumului Poiana Ciurii, de la „Chiriachiţa” până în drumul Secăriei. Îţi aminteşti, Ludmila?… Am adus tuburi mari de beton armat pe care le-am montat ca să traverseze Valea Vadului. Un sprijin important în realizarea reparării acestui drum l-au acordat cetăţenii din zonă. Şi acum parcă, prin timp, se aude vocea regretatului Gheorghe Piciorea (Poiana, nr. 330) până peste culmile Seciurei:
– Oameni buni, şi bătea din poartă în poartă cu bastonul în care se sprijinea când mergea, ieşiţi să săpăm şanţurile că este şansa vieţii noastre acest drum!… Imediat după evenimentele din 1989, care nici până acum, la douăzeci şi opt de ani de când au avut loc, nu le dă nimeni de capăt, am fost „pe fază” când regretatul Emil Cojocărescu – un primar ce-a avut mereu ochii aţintiţi spre orizonturi – a fost „alungat” de-ai lui din Valea Doftanei. Secărenii, isteţi, în acea nebunie generală, l-au înscăunat imediat ca „jupân” al comunei lor. Ne-am „întâlnit”, mai repede decât speram, în acelaşi gând, ce se zbătea ca o pasăre în colivie, înspre Secărie, prin punctul „La Vad”. Adică prin cartierul Poiana Comarnic. „Afacerea” asta s-a întâmplat în curtea de veacuri şi primitoare a domnului Alexandru Terecoasă – Poiana, nr. 324 – un înfocat susţinător al ideii noastre, şi din toate timpurile. A ţinut morţiş „să puncteze” evenimentul dându-ne să bem ţuică de culoarea cătinei coapte dintr-un butoi cu doagele din stejar, cu ţoiuri străvechi ce aveau imprimate pe ele, în relief, o creangă de prun plină de fructe: „Sunt de pe vremea străbunicului!” Am pornit la drum pentru… drum, deschizând uşile provizorii ale Prefecturii şi Consiliului Judeţean Prahova. Drept urmare C.Hartia, preşedintele Consiliului Judeţean de-abia înjghebat, „a poruncit” drumarilor de la „Consproiect” Ploieşti (ing. Cristina Mircea şi ing. Ion Alexandrescu) să se apuce de treabă pentru proiectul de modernizare a noului drum judeţean spre Secăria, pe „La Vad”. În acest sens s-a încheiat un protocol cu toţi factorii de răspundere din acele vremi implicate în înfăptuirea acestei lucrări, la Primăria Comarnic, birou secretar. Dar alegerile locale din mai 1992 au avut darul „să mute” acest drum judeţean prin cartierul Vatra Sat spre amara deziluzie a poienarilor. Unul dintre ei chiar a afirmat hotărât, în holul primăriei:
– Mai bine mă omorau pe mine! Dar când „interesul poartă fesul” cine putea sta în calea eşalonului doi al PCR, care preluase, în totalitate, puterea ţării…
***
Toate acestea mi le-am adus aminte şi le-am întors pe numeroasele lor feţe (la ce bun?) în noaptea de septembrie, până la ivirea zorilor zilei de 10. Gândul tâmplarului ciudat m-a perpelit până când iată-mă am sosit în vârful Colţilor de Nisip, hotărât să ajung „La Vad”. E o zi care te duce cu gândul la cele din Rai şi repet într-una pe Arghezi: „Niciodată, toamna nu fu mai frumoasă”. Pătruns până-n măduva oaselor de fantasticele peisaje ce-mi spală gândurile nu ştiu de ce gândesc că dacă Moise nu găsea muntele Sinai ca să poată sta de vorbă cu Dumnezeu, sigur, ajuns aici, o făcea din Piscul Colţilor de Nisip. Pe drumul Pârliturii străbat şi grădinile în care brânduşa nu poate birui, decât timid, pârloaga de câţiva ani – ca o rană nevindecabilă – pentru a se întâlni cu lumina pârguită a soarelui. Ce mare păcat de atâta avuţie scăpată printre degetele „amorţite” de indiferenţă, „aruncată” pe apa Sâmbetei… Ajuns la Crucea Secăriei, cobor până ce „se rupe” drumul Poienii de şosea. Fantastic! Platforma drumului a fost nivelată cu buldozerul, după care – ca la carte – s-a aşternut un strat de balast de râu, grosime circa 15-20 cm. Apoi acesta a fost cilindrat, compactat până ce stratul de agregate de râu a devenit neted, fără gropi, cum se făceau pe vremuri drumurile forestiere – şi de cum arată astăzi parcă „aşteaptă” şi ziua stratului de asfalt sau beton armat. Sunt în punctul „La Vad” unde nu se mai văd crucile celor care, de-a lungul vremii, şi-au dat duhul aici când s-au încumetat să „o scurteze” din Poiană spre Vatra Sat sau Secăria şi când noroiul ajungea până la burta calului. Se observă cum tuburile mari de beton armat de pe vremea „Cubanezului” au fost decolmatate şi redirecţionate ca apa Vadului să traverseze drumul. Şi peste ele s-a aplicat acelaşi „sandwich” de balast compactat, la fel încă pe aproximativ doi kilometri de cale rutieră, până dincolo de „Chiriachiţa”, înspre Poiana. Au fost săpate şanţuri ca apele pluviale să poată să se scurgă de pe platforma drumului reparată şi circulabilă acum cu uşurinţă. E o reparaţie a unui drum ce ar putea fi oricând judeţean, bine executată de către Primăria Comarnic, o cale de acces „gospodăreşte” făcută în perspectiva timpului ţinându-se seamă de istoria lui şi de visul atâtor şi-atâtor generaţii ce s-au perindat pe acestea meleaguri, murind sau născându-se, cu gândul că odată şi-odată vor confunda acest vis cu realitatea. Că o administraţie publică locală rezistă în istorie numai atunci când îşi propune modernizarea localităţii cu un program cu bătaie lungă. Primarul – ec. Sorin Popa, şi viceprimarul Mihai Savu sunt siguri că nu au urmărit să „scoată” voturi, făcând această lucrare. Argument: pe această porţiune de drum reparată ca în manualele inginerului constructor nu sunt locuinţe. Dar gândul că această cale de acces bine executată este o lucrare de interes judeţean (şi, de ce nu, naţional?) deschide alte perspective şi oamenii, de la sine, văzând lucrul bine făcut şi cu chibzuinţă e firesc să privească altfel pe aleşii lor. Afirm toate acestea fără a fi înregimentat politic considerând că o lucrare de genul acesta trebuie neapărat menţionată pe pergamentul îngălbenit al vremurilor spre ştiinţa generaţiilor ce se văd venind de la orizont. Şi mai am rugămintea să judecaţi ţinând seamă de faptul că am plecat să scriu acest reportaj nu „pus” la îndemnul primarului, ci pus pe gânduri, până-ntr-acolo încât curiozitatea îţi risipeşte somnul, de vorba aproape nelumească azi a tâmplarului care în loc să-mi spună preţul biroului pe care urma să mi-l facă, a găsit de cuviinţă să-şi pună sufletul pe masă: „Domnule, drumul de „La Vad” spre Secăria, acum este o potecă a soarelui!”
***
Dar să privim această lucrare şi prin ochii şi spusele unor cetăţeni din Poiana ce întâmplător mi-au ieşit în care. Mihai Muscalu, Poiana, nr. 349, ce mergea cu drujba în spate spre proprietatea dumnealui aflată în această zonă: „Mai bine decât atât, la ora actuală, nu putea să arate acest drum. Dar, atenţie!, să nu se uite amenajarea rigolelor. Altminteri totul va fi în zadar!” Ion Oancea, Poiana, nr. 335, în „echipă” cu antevorbitorul: „Repet şi eu ce a spus Mihai: drumul de cum arată acum e foarte bun, făcut ca la carte, dar (ridică mâna dreaptă cu degetul arătător în sus, semn de care trebuie ţinut cont) să nu se uite efectuarea de rigole din beton!”

Emil Clinci, Poiana, nr. 400: „Într-o duminică superbă de septembrie am plecat, iată, la plimbare cu ATV-ul, ca de obicei, pe drumul ce leagă Poiana Ciurii de Secăria, pe „La Vad”. Când am ajuns la capătul spre Poiana Ciurii am intrat pe drumul unde, acum câtva timp, circulam cu ATV-ul cu toate roţile cuplate 4×4 ca să pot circula în această zonă care era greu accesibilă şi pentru utilajul meu (fiul dumnealui care stă în şaua ATV-ului aprobă, dând din cap). Azi, aici, am crezut că sunt teleportat în altă dimensiune”.
– Nu exageraţi?
„Nu!… Nu exagerez deloc. Am găsit, după cum vedeţi, un drum perfect de circulat nu cu ATV-ul, ci cu orice fel de autoturism”. (În acest timp trece pe lângă noi o „Dacie”). Am o bucurie imensă să constat că edilii oraşului s-au implicat în acest proiect pe care şi eu l-am dorit dintotdeauna. Rog cu această ocazie, ca acei cetăţeni care au grădini în zonă şi cărora astfel le-a crescut valoarea proprietăţilor, să se implice în curăţirea vegetaţiei care împiedică circulaţia. Felicit Consiliul local, pe primar ec.Sorin Popa şi pe viceprimarul Mihai Savu pentru că s-au implicat şi au făcut această minunăţie de drum”.
Marian Bulei, Poiana, nr. 365: „Trebuie un panou în care să se specifice începutul şi terminarea lucrării”… Concluziv, reparaţia acestui drum cu o istorie „zbuciumată” şi care deschide şi perspective turistice în zonă, trebuie să constituie un „manual” pe care era necesar să-l ştie pe dinafară tot „buchetul împarfumat” de primari, fie ei aleşi, numiţi sau interimari de la fostul edil şef al Comarnicului – Ghiţă Hogea şi până astăzi. Numai de bine pentru cei plecaţi dintre noi! Punct.
***
Pe 17 septembrie a.c., la orele amiezii, bat în poarta tâmplarului nostru atât de straniu, venit parcă din altă lume, ca să-i înmânez avansul promis pentru confecţionarea biroului de stejar. Era un tip, ca să mai spunem o dată, recunoscut pentru felul cum răspândea în jurul său mister prin întrebările pe care le punea interlocutorului sau, mai ales, prin prezicerile sale care s-au adeverit întotdeauna. Nu-i puteai spune, chiar dacă-l priveai atent, ce vârstă are. Puteai zice că e din zilele noastre sau de altădată. Era înalt, uscăţiv, cu ochii pătrunzători când te privea, când mari şi visători în momentele în care se pierdea pe căile nebănuite ale relatărilor sale ce descriau lumi şi înţelesuri mai puţin obişnuite. Purta plete lungi ondulate în dreptul umerilor, sfârşind în bucle aurii ce-i acoperea cam jumătate din umeri. Avea mâini cu degete lungi şi unghiile îngrijite încât nu te putea surprinde dacă ai fi auzit că a cântat la piat Sonata Lunii a lui Beethoven, dar făceai ochii mari de cum aceste mâini pot ciopli, trage la rindea s-au la ţolbanc. În această fragilitate aparentă şi sensibilă se putea citi un filon puternic ce-i străbătea întreaga fiinţă de parcă putea ţine timpul pe umeri. Vocea îi era când nehotărâtă, concluzivă, când aluneca pe panta abruptă a unor tristeţi de despărţise de o dragoste de-o viaţă, în funcţie de ce relata. Te privea în ochi, iar când începea să povestească, privirea i se pierdea în neant şi tu, care îl ascultai, aveai impresia că pentru el nu mai contezi, nu mai eşti de faţă şi te pierzi încetul cu încetul în vraja cuvântului lui. Cu alte cuvinte, avea darul conversaţiei peste vreme.
Are două camere cu pereţii căptuşiţi cu cărţi „pe care le-a citit din scoaţă în scoarţă”, ţine să-mi precizeze nevasta sa. Un papagal pestriţ sud-american era atârnat de tavanul sufrageriei, cu mobilă din stejar bine lucrată. „Spune tot!… Spune tot!… Ai să vezi ce păţeşti!”, mă întâmpină acesta de cum am păşit pragul încăperii, invitat de tâmplar.
– Vă rog să nu-l luaţi în seamă! Câteodată o ia razna. Şi pe mine mă pisează, uneori, spre satisfacţie muierii mele, dar îl las în plata lui. Aiuritule!… Aiuritule!…, îl apostrofă papagalul. „Vedeţi, ce vă spuneam!”
I-am înmânat avansul cerut şi promis, am mai pus ţara la cale preţ de vreo două ore constatând, prin aburii unor cafele şi unor pahare de vin negru, că aceasta are multe serpentine din care cauză nu i se poate vedea, deocamdată, capătul.
Într-un târziu îmi spune: „Ştiţi, ar trebui să mă mut din vârful ăsta în care stau. Sunt ca un releu viu de care se izbesc toate ascunzişurile lumeşti. Le simt cum vin ca nişte păsări albe care, în dreptul meu, îmi lasă câte un mesaj. Mă caută şi parohul să afle rostul existenţei omului pe pământ. „Atunci de ce v-aţi mai hirotonisit, părinte?“, am răspuns eu. „Alaltăieri am primit ştirea cum un neica nimeni politic apărut în plină stradă ar fi ameninţat pe un gazetar cum că dacă acesta mai continuă să-i vânture dedesubturile îi taie beregăţile”.
– Nu mă priveşte, dar e un naiv cel care crede că presa e un câine fără colţi, am răspuns. În sfârşit, când mi-a deschis poarta ca să ies în drum mi-a zis: „Aseară mă plimbam ca într-o poveste încă neştiută pe drumul Vadului. Însă, în dreptul grădinii lui Brăneanu, ce credeţi?, m-am întâlnit cu nea Gheorghe Piciorea, cam demult plecat la cele veşnice”.
– Nastasie, crezi că puteam dormi la infinit dacă nu puneam şi eu piciorul pe luciul acestui drum pe care l-am dorit atâta vreme? O să le dau de veste şi alor mei!
Şi l-am văzut apoi ca o urmă de fum cum se pierde peste vârful Lanzii.
După ce ne-am strâns mâinile, l-am lăsat pe tâmplarul atât de straniu cu senzaţia unei realităţi nefireşti la care nu mă gândisem niciodată. „De-acum nu mai pot să fiu singur”!

vasile ioan ciutacu

DSCF5121  DSCF5128  DSCF5129

You may also like...

Leave a Reply