Povestea zânelor din Bradford

14b

Cu câteva zile înaintea sfârşitului primei conflagraţii mondiale, Frances Griffitte, o micuţă englezoaică de 11 ani, îi scrie prietenei ei Johana, care trăia în Africa de Sud: “Dragă Jo, sper că eşti bine.(…). Îţi trimit două fotografii de-ale mele. Prima mi-a făcut-o unchiul Arthur: sunt în costum de baie, în curtea din spatele casei. Cealaltă a făcut-o Elsie: acolo sunt nişte zâne pe malul unui râu. Rosebud este la fel de grasă, dar i-am făcut haine noi. Ce mai fac Teddy şi Dolly ?” Aşa cum au declarat mai târziu cele două fetiţe, pentru ele nu era ceva cu adevărat surprinzător să vadă şi să fotografieze zâne: zânele făceau parte din viaţa lor de copii, locul lor de întâlnire era tocmai acel mic sătuc din Yorkshire, aflat în apropiere de Bradford. Pe spatele fotografiei cu zânele, Frances scrisese:” Zânele de la râu au devenit prietenele noastre, adică ale lui Elsie şi ale mele.”  Aşa a început povestea zânelor din Bradford. Ce se întâmplase? Într-o după amiază de iulie a anului 1918, Elsie şi Frances au împrumutat aparatul de foto al tatălui lor şi au făcut fotografii. Seara, dl Arthur Wright, tatăl lui Elsie, a developat filmul. A fost surprins să constate că pe clişeu apăreau nişte forme albe ce păreau destul de stranii. Elsie spunea că sunt zâne, însă dl Wright nu a luat-o în seamă. În luna august a aceluiaşi an este rândul lui Frances să-i facă lui Elsie o fotografie pe malul lacului. Şi din nou tatăl copiilor descoperă pe clişeu formele albe ale unor spiriduşi. Convins că fetiţele vor să-i joace feste, dl Wright le interzice să folosească aparatul. Totuşi Arthur Wright şi soţia sa Polly sunt intrigaţi de aceste întâmplări. Ei caută în camera lui Elsie şi pe malul râului să găsească urme ale înscenării. Dar nu găsesc nimic. Elsie şi Frances susţin în continuare că au văzut zânele pe care le-au fotografiat.  În vara următoare, Polly Wright si Annie Griffiths – mamele celor două fetiţe, asistă la o reuniune a Societăţii de Teozofie din Bradford. În seara aceea, tema discuţiilor era “Viaţa zânelor”. În cursul reuniunii, Polly şi Annie le povestesc câtorva persoane că fiicele lor au reuşit chiar să fotografieze curioasele creaturi. Vestea se răspândeşte. La Congresul Teozofilor, care are loc la puţin timp după aceea, fotografiile cu pricina stârnesc senzaţie. Sir Arthur Conan Doyle, părintele lui Sherlock Holmes, pasionat în mod deosebit de spiritism şi fenomene paranormale, aude vorbindu-se despre fotografii şi caută să le procure cu orice preţ, cu toate că Sir Oliver Lodge, unul dintre pionierii psihologiei din Marea Britanie, îl avertizase că nu este vorba decât despre nişte “dansatoare în costume de zâne”, deci clişeele ar fi trucate. Un alt specialist în domeniu fenomenelor paranormale remarcase chiar că zânele aveau o coafură puţin cam prea pariziană ca să fie reale. Cu toate astea, Conan Doyle publică în revista “Strand Magazine” un articol despre zâne în care inserează fotografiile, promiţând să-şi ilustreze ulterior afirmaţiile cu noi serii de clişee. Tirajul se epuizează în câteva ore. Opinia publică se scindează: unii cred că e vorba de trucaje, altii că fotografiile sunt autentice. Experţii firmei Kodak, declară că nici măcar o persoană deosebit de abilă nu ar fi putut să trucheze în acest fel clişeele. Conan Doyle este acuzat că vrea să “pervertească imaginaţia copiilor cu asemenea absurdităţi.” În 1921, Frances şi Elsie fac din nou fotografii zânelor, încă şi mai convingătoare decât primele. În aşa măsură, încât Conan Doyle devine apărătorul entuziast al cauzei zânelor în ampla anchetă de presă declanşată cu această ocazie. El scrie în “Strand Magazine” lungi articole convingătoare despre reîntoarcerea zânelor. Povestea cade în uitare până în anii ’70 când ziariştii le redescoperă pe bunicuţele Frances şi Elsie. Într-un interviu din 1976, Frances a negat că fotografiile au fost trucate, mai mult, ea a reafirmat că în copilărie amândouă se jucau în mod obişnuit cu zânele, într-o vâlcea din apropierea satului lor şi acesta nu era deloc un fapt extraordinar. Elsie, în schimb, a recunoscut că fusese vorba de falsuri. Nu a fost stabilit cu precizie care dintre cele două bătrâne era responsabilă pentru ceea ce spune atunci când au făcut aceste declaraţii contradictorii, având în vedere vârsta lor înaintată .

You may also like...

Leave a Reply