Un fel de oameni

În 1987 a murit tata. Se fac, iată, 30 de ani de la tristul eveniment. Și, ca în fiecare an pe vremea asta, îmi amintesc de o întâmplare care mi-a lăsat un gust atât de amar încât îl mai simt și acum.
Tata lucra de câţiva ani la sanatoriul TBC de la Moroieni, loc pe care l-am vizitat şi eu, atât în acei ani – când
m-am speriat de marele număr al bolnavilor, cât şi acum câțiva ani, când l-am găsit într-o stare de nedescris. Nu numai că lucra, dar și locuia acolo. În fiecare sâmbătă venea acasă, la Sinaia, unde a și murit. L-am înmormântat în cimitirul Sinăii – Șețu, după care, cum se obişnuieşte, am făcut un praznic la restaurantul de peste drum – Izvorul Rece. Au venit destui oameni, inclusiv câţiva colegi de la sanatoriu, dar ce
m-a impresionat cel mai mult a fost prezenţa unui grup de vreo 6-7 indivizi îmbrăcaţi în haine ponosite, unii dintre ei cu figuri cadaverice, care mergeau pe lângă noi cu pasul molcom, emanând o tristeţe de nedescris. Nu i-am întrebat nimic, mi se părea evident că erau pacienţi de la Moroieni, tuberculoşi pe care tata îi îngrijise şi care acum veniseră să-l petreacă pe ultimul drum. M-am întrebat întâi dacă nu or fi contagioşi, apoi m-am liniştit, spunându-mi că dacă au ajuns până la Sinaia, trebuie să li se fi permis asta de către conducerea sanatoriului, care ştie ce face, pe cine învoieşte etc. Când am intrat în restaurant, lumea
s-a aşezat la mese, iar eu, văzându-i pe pacienţii lui tata că nu prea ştiu unde să stea şi ei, i-am invitat la o masă şi i-am poftit să mănânce şi să bea un pahar de vin. Eu m-am dus la masa unde stătea părintele care oficiase slujba, apoi am mai făcut o tură prin sală că să văd dacă toate sunt în regulă. Când am ajuns la masa pacienţilor, primul lucru pe care l-am văzut a fost că mâncarea era neatinsă, moment în care m-a străfulgerat un gând: „cât de mult au ţinut oamenii ăştia la tata, le vine greu şi să mănânce acum, la moartea lui!” Însă chiar în acea secundă, unul dintre ei şi-a dat la o parte sacoul ponosit şi zdrenţuit, pentru a le arăta ceva celor care stăteau pe partea opusă a mesei. Un zâmbet victorios îi lumina figura şi, din cauza satisfacţiei care-l cuprinsese, nici nu a observat că sunt şi eu acolo. Pe partea interioară a sacoului avea un buzunar larg şi în el ascunsese două sticle de vin de câte un litru, din pomana pentru tata. Ce oroare! Am înţeles imediat: „pacienţii” nu erau decât nişte alcoolici ordinari, din cei care dorm prin şanţuri, oameni fără nicio altă raţiune de a trăi în afară de procurarea băuturii. Nu erau veniţi de la Moroieni, nici măcar nu-l cunoşteau pe tata, pur şi simplu se aţineau pe lângă cimitir, cu speranţa că vor face rost de băutură. Ce naiv putusem să fiu!
Nu le-am zis nimic, i-am lăsat în plata Domnului, dar mi-a fost silă de specia umană. Mă gândesc acum câți oameni de felul ăsta vor fi existând în România… Mulţi, cu siguranţă. Mii, poate zeci de mii. Oameni care nu ştiu ce se petrece în jurul lor, care trăiesc exclusiv pentru o votcă puturoasă. Şi oamenii ăştia merg la vot, pun ştampila pe candidaţi, determinând, în anumite locuri, cine va fi primar. Oamenii ăştia sunt folosiţi de politicieni în calculele lor mizerabile, ei primesc o sticlă şi se duc să voteze şi cu dracu în persoană, dacă asta li se cere. Ce sinistru…

Raul Sebastian BAZ

You may also like...

Leave a Reply