Casa Omul (continuare)

Partea a XI-a

În iarna următoare, cabana s-a dovedit mai puţin solidă decît se anticipase. Ea “nu oferea pe atunci adăpost suficient, mai ales contra vîntului, care reuşea să stingă chiar lumînarea din casă”*1. Pentru a atenua vibraţiile produse de vînt, în vara anului 1927 a fost clădită o magazie-tampon, între casă şi blocul de conglomerat din spatele acesteia. S-a apelat şi acum, pentru material de construcţie, la resturile refugiului S.K.V. din apropiere*2. În această magazie urmau să fie depozitate vara băuturi şi alimente, iar iarna lemne de foc. Tot atunci a fost căptuşită cu carton gudronat mansarda (podul). Costul acestor amenajări, supravegheate de aceiaşi M. Haret şi W. Muston, s-a ridicat la 100.000 lei. Şi costul acestei case avea să cunoască în următorii ani creşteri, e drept nu atît de spectaculoase precum cele de la Casa Peştera. Astfel, în 1930 ea valora 410.000 lei, iar peste patru ani, după amenajarea pentru dormit a mansardei, 550 000 lei. Iniţial, o înnoptare la Casa Omul era privită cu reţinere de către turişti, temători de vînturile puternice şi de trăznete. Îngrijorarea lor fiind repede infirmată, adăpostul a devenit curînd obiectivul multor excursii, nu atît de multe pe cîte şi-ar fi dorit însă liderii Turingului. Ca atare, sinăianul Albert Nacht ţinea să vorbească despre “casa încălzită, hrana caldă, ceaiul delicios cu pesmeţi şi băutura divină”, în vreme ce Ion Săvescu, deplîngînd totodată indiferenţa “aproape generală din partea tuturor turiştilor care cutreieră aceste plaiuri”, aprecia că priveliştile de la Omul “sînt făcute numai pentru cei puţini care poposesc la acest adăpost […] care face cinste nu numai T.C.R. […] dar chiar României întregi”*3. Potrivit statisticilor, în 1926-29 fuseseră cazate aici 2592 persoane (dintre care 1256 tecerişti), în vreme ce alţi 1631 de oameni, doar în trecere pe la cabană, achitaseră taxa de verandă. În afara acestor două cabane, “Hanul Drumeţilor”/Turing-Clubul României proiectase să amenajeze şi altele. Cum am amintit, încă în 1923 se viza ridicarea unei case în Piatra Craiului, la altitudinea de 1700 metri (“cu mult mai sus decît fosta casă Grindu a vechii societăţi a Turiştilor”), plan ce interesa îndeosebi membrii din Cîmpulung. În 1930, sarcina aceasta fusese trecută secţiei Bran, care “poate va construi o cabană”. În final, nu s-a făcut nimic*4.
Era vizată de asemenea amenajarea unor case sub Căpăţîna Porcului şi în Şaua Mare a Caraimanului. Astfel, în primii ani ai deceniului trei Ştefan Bogdănescu obţinuse aprobare din partea Ministerului Finanţelor pentru refacerea Pichetului Roşu, căruia îi fusese stabilit şi un nou nume: “Nicolae Bogdan”. Mai apoi, după plecarea constructorilor Crucii Eroilor, conducerea T.C.R. a gîndit să preia barăcile de pe Caraiman (renunţînd astfel la ridicarea din temelie a preconizatului adăpost din Şaua Mică). În acest sens, Mihai Haret obţinuse din partea regelui Ferdinand cedarea “cu act în regulă Turing Clubului României, asociat cu Societatea Naturaliştilor […], folosinţa gratuită a terenului” (proprietate a Casei Regale). Au fost simple himere, chiar dacă, în 1927-28, Nestor Urechia scria deja despre casa “Nicolae Bogdan”, iar prima hartă a abruptului menţiona existenţa pe teren a “Casei Caraiman a T.C.R.”. Tot atunci apare ideea construirii unei case de adăpost în munţii Gîrbovei. A fost perfectat un împrumut, iar după nici un an de la debutul lucrărilor de construcţie Casa Piscul Cîinelui (aflată pe locul unde înainte de primul război Societatea Carpatină locală*5 amenajase un chioşc) primea cei dintîi oaspeţi. Inaugurarea noului adăpost (opt locuri şi un restaurant) a avut loc în noiembrie 1928, nelipsind discursurile. Mihai Haret informa de pildă ca Turing-Clubul avea în vedere amenajarea de noi cabane la Sfînta Ana, Vînturiş, Stîna Regală, Poiana Tîrlelor şi Clăbucetul Taurului. Au mai cuvîntat C.I. Ionescu, dr. Ionescu (primarul Sinaiei), Neagu Boerescu (care a înmînat gazdelor o plachetă din partea ziarului “Universul”), dr. Suciu Sibianu, consilierul Gh. Diaconescu (ultimii doi reprezentînd secţia T.C.R. Braşov) şi aghiotantul regal Al. Manolescu. În audienţă au putut fi remarcaţi părintele Nicodim Petrescu, Wendy Muston, Ion Colman, I. Săvescu, Dem Stoenescu, Traian Belitoreanu şi Christache Ionescu. Noua casă de adăpost, realizată după planurile “d-lor ing. Walter Muston, Mihai Haret şi Gh. Pescaru” (Universul), costase pînă în acel moment 871 000 lei, pentru amenajări suplimentare fiind solicitaţi alţi 170 000 lei. În 1934, casa valora 1 400 000 lei.
__________________________________

1) Titu Evolceanu, Enciclopedia Turistică Românească, 1946.
2)Refugiul S.K.V. se afla lipit şi el de blocul de conglomerat de pe vîrful Omul, dar spre nord. După 1990, pe locul său a fost ridicat un adăpost Salvamont.
3) Gazeta Sporturilor, 2 iulie 1929.
4) Acesta a fost unul din motivele pentru care Gabriel Dimitriu şi alţi tecerişti musceleni au trecut la ADMIR. “Conducerea de atunci a asociaţiei era obsedată parcă de Casa Peştera. Chiar Casa Omul a fost mult neglijată” (R. Ţiţeica, Memorii).
5) Societatea Carpatină “Sinaia” (1893-1912), între altele, a marcat poteci şi a construit pe munte mai multe adăposturi.

You may also like...

Leave a Reply