General-locotenent dr.Cornel Paranic: “Armata României poate fi în NATO pe locul meritat!“

Interviu realizat de colonel Ion Petrescu

Unul din stâlpii de rezistenţă ai timpului pe care se sprijină astăzi legendarii Colţi de Nisip aflaţi în Poiana Comarnic este, fără îndoială, generalul-locotenent cu trei stele Cornel Paraniac. „Îl aşezăm” acum în pagină – fie-ne permisă exprimarea – prin interviul acordat prestigiosului cotidian „Observatorul militar” în numărul 25 din 25 iunie-1 iulie 2008, (prin amabilitatea soţiei domniei sale, prof. Maria Paraniac) pentru ca poienarii Comarnicului, în special colnicenii, să nu-l uite prin vămile fără de margini ale pustiei. Să nu lase să cadă nemilos lespedea grea a uitării peste o personalitate marcantă a oştirii române din toate vremile, şi care a văzut lumina zilei pentru prima dată pe 29 iunie 1950, prin aceste ţinuturi mirifice pe unde, probabil, a călcat Dumnezeu când a venit pe pământ după Facerea Lumii. Şi unde acum ursul se simte ca la el acasă şi, nu peste multă vreme, va culege toate fructele de aur ale raiului de aici, pentru că pe cei tineri nu-i va mai interesa. Statului român puţin îi pasă că mulţi din ei părăsesc graniţele ţării în căutare unui suflet mai „cumsecade”, fie el şi străin – departe de pieptul cald al mamei – care să pună preţ pe munca lor! Iar lucrul acesta e valabil în toată România post-decembristă. Cumplită tragedie!… Aceste ţinuturi fără de asemuire ale Colţilor de Nisip, unde corbul lui Edgar Alain Poe şi-a făcut cuib în bradul copilăriei noastre, în nopţile mai adânci fiind gata să „înlocuiască” veioza de pe noptieră vreunui bătrân ce încă mai întârzie prin aceste locuri. Ei bine, generalul nostru (fie-i ţărâna uşoară!) nu uita, cât a fost în viaţă, că face parte din aceste ţinuturi fabuloase oriunde i-a fost dat să-şi îndeplinească misiunile militare încredinţate fie ele în ţară, fie pe alte meridiane ale lumii. De câte ori mi-a fost dat să vorbesc cu domnia sa nu uita să pomenească despre faptul că este aşa de legat de palma de pământ unde s-a născut – Poiana Comarnic – încât „dacă aş uita acest lucru nu aş mai avea putere să port uniforma militară la care ţin atât de mult, că ea, într-un fel, e viaţa mea!”. De fiecare dată când ne întâlneam nu erau clipe în care să nu vorbească – evident, atins de nostalgia pe care reuşea „s-o biruie”, ca un mare actor al vieţii, cu o bucurie lăuntrică „tradusă” într-un zâmbet luminos – că primele două clase primare le-a absolvit la Şcoala de la Colţii de Nisip. Şi unde astăzi, scuzat să fiu dacă „lunec” în derizoriu, este, printre altele, „o crâşmă” post-revoluţionară, ca pretutindeni în România, prin suburbii. Nu uita să-mi spună apăsat: „Datorită învăţătorului Marin Spânu am ajuns unde sunt astăzi, deoarece acum, să fie o jumătate de secol, la o şedinţă cu părinţii dumnealui, „a poruncit” mamei: <<Vitorio, ştiu că îţi este greu, dar adună-te în toate puterile tale, vinde din bunurile pe care le ai pentru ca fiul tău, Cornel, să meargă mai departe, la carte! Îţi garantez eu – de pe-acuma – că va ajunge, odată cu trecerea timpului, în jilţul cancelariilor luxoase şi decisive ale Europei. Cu grade mari pe umeri”>>…
Niciodată, de când a fost elev şi până a plecat sus, la stele, nu şi-a sters din ceara memoriei figura emblematică a învăţătorului său – ce trecuse prin iadul închisorilor comuniste – din moment ce ţinea mereu să-mi precizeze: „Dumnealui a fost cheia realizărilor mele prin viaţă!”… A absolvit în continuare 4 clase primare la Şcoala Generală din Poiana Comarnifc, apoi clasele V-VIII la şcoala de la Mogoşoaia. După absolvirea, în anul 1969 (ca şef de promoţie), a Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, a urmat cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri Activi de Artilerie din Sibiu, fiind avansat la gradul de locotenent la 23 august 1972. A absolvit apoi ca şef de promoţie Academia Militară, obţinând ulterior titlul academic de doctor în ştiinţe militare. La repartiţie, a ales garnizoana Ploieşti, la Centrul de Pregătire al cadrelor din artilerie, iar adupă absolvirea Academiei Militare, garnizoana Brăila, unde a activat nouă ani, iniţial în calitate de comandant de divizion, şef de stat major de regiment şi apoi comandant. A urcat rapid în ierarhia militară, fiind numit succesiv: şeful operaţiilor, şef de stat major la Inspectoratul General al Artileriei, comandant al Brigăzii 8 Artilerie Mixtă (9 ianuarie 1990 – 23 ianuarie 1991), şef al Artileriei Trupelor de Uscat şi locţiilor al şefului de stat major al Forţelor Terestre pentru pregătire de luptă şi învăţământ. În decursul celor 41 de ani de carieră militară, a fost înaintat la gradele de general-maior (cu o stea) la 28 noiembrie 1994 şi general de divizie (cu 2 stele) la 26 noiembrie 1998. La data de 1 mai 1997, generalul Cornel Paraniac a fost numit în funcţia de comandant al Armatei 1 din Bucureşti, apoi de la 1 august 2000, după ce Comandamentul Armatei 1 s-a transformat în Comandamentul Corpului 1 Armată Teritorial, a rămas la conducerea acestuia. În perioada 15 ianuarie 2001-1 decembrie 2004, generalul-maior (cu 2 stele) dr.Cornel Paraniac a îndeplinit funcţia de comandant al Comandamentului 2 Operaţional Întrunit „Mareşal Alexandru Averescu” (noua denumire a Armatei a II-a) din Buzău. A fost înaintat la gradul de general-locotenent (cu 3 stele) la 15 octombrie 2004. La data de 1 decembrie 2004, generalul Paraniac a fost numit în funcţia de Reprezentant militar la NATO şi UE şi şef al Reprezentanţei Militare a României la NATO şi UE (Bruxelles, Belgia), îndeplinind această misiune până la 12 decembrie 2007 când este rechemat în ţară. A fost trecut în rezervă la data de 29 iulie 2008, după 41 de ani de carieră militară. Generalul Paraniac este autor a diferite studii de specialitate şi coautor al cărţii editate cu ocazia aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea Artileriei Române Moderne. Este autor al cărţii „Parteneriatul Strategic dintre România şi SUA”, publicată în 2002. A fost decorat cu numeroase ordine şi medalii. Duminică, 5 octombrie 2008, în urma vizitei la casa părintească din Comarnic, de care s-a simţit legat o viaţă întreagă, i s-a făcut dintr-odată rău şi a suferit un infarct. A încetat din viaţă în seara aceleiaşi zile, în jurul orei 22, ultima suflare dându-şi-o în apropierea locurilor natale, la spitalul din Sinaia, unde cu tot efortul depus de medicii de la ambulanţă şi de la spital nu s-a mai putut face nimic pentru salvarea sa. E cazul, gândesc şi doresc, ca niciodată comărnicenii să nu-şi uite elitele, valorile, personalităţile care ţin trează istoria adevărată pe umerii lor ca mai apoi, cei ce se văd venind dinspre orizont, să o „lege“ zdravăn de timpurile viitoare demne de menţionat. Este de datoria de-acum a administraţiei locale Comarnic, în cazul când îşi propune să hotărască denumiri de străzi şi în celelalte cartiere, în afară de Vatra Sat, să ia în seamă ca drumul principal din Poiana să poarte numele generalului-locotenent cu trei stele, Cornel Paraniac. De ce nu?, să fie şi „Cetăţean de Onoare post-mortem” al oraşului. Şi tare aş vrea ca atunci când colnicenii trec prin dreptul Colţilor de Nisip să vadă pe peretele abrupt al muntelui imaginea generalului! Şi să-şi zică: „Şi stelele de pe umerii lui ne luminează din întunericul ce ne înconjoară!”…
***
O ECHIPĂ DE NOTA 10
Am avut şansa să fiu prezent la momentul învestirii dumneavoastră la Bruxelles. Eraţi emoţionat. Cum a fost ulterior, timp de trei ani?
Acum, privind în urmă, recunosc că atunci poate nu realizam toate conexiunile şi implicaţiile. Momentul în sine a fost frumos, dar şi greu. Au apărut exigenţe noi, diplomaţia, relaţiile externe, cunoaşterea organizaţiei în intimitatea ei. România aspira la statutul de membră a NATO. În schimb, pe vremea aceea, eram foarte mândru că am fost numit acolo. Era şi este unul din cele mai râvnite posturi de general din Armata Română. Reprezentativ în plan profesional, vizibil la nivelul aliaţilor, atribuit şi ca o recunoaştere a evoluţiei anterioare în cariera militară. Mă simţeam bine şi eram onorat de şansa acordată. La videoconferinţele organizate săptămânal la Statul Major General aţi punctat mereu, de la Bruxelles, elementele de interes general. Am avut privilegiul să am în echipă ofiţeri de stat major foarte buni, care mă informau rapid şi corect cu ultimele evoluţii. Cu ei lucram extraordinar. Nu au fost sincope. Activau cu multă dăruire şi cu dorinţa clară de a avea rezultate maxime. Atunci au fost selecţionaţi cei mai buni experţi militari. Acum, din cauza condiţiilor care li se asigură acolo, ofiţerii nu mai sunt tentaţi să meargă la acele posturi. Salarizarea, în primul rând, constituie un impediment. Apoi, faptul că stau la bloc şi nu în case. Sunt cele mai dificile condiţii dintre toate celelalte posturi pe care le ocupă ofiţerii noştri în străinătate.

ALIAT CREDIBIL
Cum v-aţi simţit la masa discuţiilor cu omologii de la Bruxelles?
Acolo, seriozitatea unui stat aliat se demonstrează prin participarea sau neparticiparea la acţiunile decise, pentru că, până la urmă, este o hotărâre comună. Se decide prin consens, după care, când este vorba de participat, unii nu participă la nivelul aşteptărilor şi mai ales al posibilităţilor. Asta arată neseriozitate. Or, nu este cazul ţării noastre! Noi am demonstrat şi demonstrăm, în continuare, că suntem un aliat credibil, serios. Şi, într-adevăr, când iei cuvântul pe o problemă în cadrul Alianţei, eşti ascultat. Eşti ascultat oricând din politeţe. Dar nu eşti luat în consideraţie în aceeaşi manieră.
Pe măsură ce ne implicam mai mult în teatrele de operaţii, creştea autoritatea dumneavoastră morală în dialogul cu aliaţii?
Da, dar vreau să menţionez că nu era suficientă. Ar trebui o implicare mult mai profundă din partea decidenţilor din ţară privind hotărârile luate de Alianţă. În al doilea rând, ar fi dezirabil să se cunoască foarte bine care sunt obiectivele pe termen lung ale Alianţei. Iar politica naţională trebuie perfect racordată la aceste lucruri. Nu neapărat subordonată. Nu este obligatoriu ca deciziile NATO să conducă interesele naţionale. Dar, în acelaşi timp, nu poţi să iei decizii pe plan naţional care să fie discordante cu cele care se iau în Alianţă. Spui că vrei să fii membru în Alianţă, dar bugetul tău este sub 2%…

LECŢII ÎNVĂŢATE
Care sunt lecţiile învăţate la Bruxelles?
Pentru a îmbunătăţi relaţia cu Alianţa un rol important îl are şi reprezentantul militar. Dar unul, totuşi, limitat. Pentru a putea să ne integrăm mai eficient în Alianţă, acasă trebuie să se întâmple câteva lucruri. Să se cunoască perfect mecanismele care se activează acolo. De pildă, să se aibă în vedere faptul că planul principal de acţiune al NATO reprezintă cadrul general al acţiunilor şi în următoarele luni. Acţiunile de la Cartierul General al NATO nu sunt simple activităţi în Planul de relaţii internaţionale al Armatei României! Ci priorităţi de luat în calcul şi de noi. Apoi, selecţionarea oamenilor pentru Reprezentanţa Militară de la Bruxelles trebuie făcută altfel. Să fie numiţi acolo, pe viitor, oameni în funcţie de competenţă. Pentru că, dacă vrea unul să meargă sau nu, ajungem ca ofiţerii de pe locurile ultime la o selecţie să plece la Bruxelles, unde este nevoie de cei mai buni. Să nu uităm că la Cartierul General al NATO se iau deciziile. Iar ofiţerii noştri participă la conceperea acestora. Prin urmare, trebuie schimbat sistemul de selecţie. O altă măsură necesară este stimularea ofiţerilor care merg la Reprezentanţă Militară prin precizarea foarte clară pe ce post se întorc în ţară. Asta înseamnă, în alte state aliate, asigurarea unui parcurs firesc în cariera militară. Din păcate, în ultima vreme, au venit oameni de la post şi n-au putut să obţină nici măcar funcţiile pe care le-au avut anterior. Li s-au oferit funcţii mai mici. Sigur, asemenea aspecte par inerente oricărui început, dar acesta trebuie să fie cât mai scurt.
Apropo! Cât de mult suntem integraţi în NATO?
Am fost primiţi în NATO şi urmează să ne integrăm în Alianţă. Este un proces îndelungat. Dar ar trebui să forţăm un pic integrarea asta şi noi! Adică, să nu lăsăm timpul să rezolve dificultăţile întâlnite. Vă dau un exemplu. S-a redus bugetul armatei, anul acesta, dar trupele rămân aceleaşi în teatrele de operaţii. Asta înseamnă că, pe termen lung, programele de înzestrare a armatei sunt afectate. Fiecare om trebuie să ştie asta. Şi cei ce susţin armata în teatrele de operaţii, şi cei ce iau decizia de a reduce bugetul armatei. Cred că n-o ştiu aşa de bine! Chiar dacă cineva se supără pe mine, acest adevăr trebuie rostit. O spun ca un general care ştie fenomenul şi cunoaşte cum este receptată problema financiară acolo. Nu NATO ne sancţionează. NATO suntem noi. Că, până la urmă, este dorinţa şi voinţa noastră naţională ce trebuie să facem. Ei nu ne taxează pentru anumite lucruri. Dar nu vom putea face faţă exigenţelor viitoare în cadrul Alianţei. Şi, mai devreme sau mai târziu, acest lucru se va vedea şi nu vom mai avea soluţii atunci. Pentru că există programe de transformare şi în Alianţă. Şi la Cartierul General al NATO se manifestă o permanentă efervescenţă vizând conceptele şi înzestrarea.

STAFFUL DE ACASĂ
Ce rol a avut în viaţa dumneavoastră familia?
Determinant. Mai ales la Bruxelles. Toată cariera mea nu ar fi fost posibilă dacă nu aş fi avut o soţie minunată şi copii deosebiţi. Cărora să le placă şi cariera militară. Adică să fie mândri de tatăl lor. Au învăţat, şi-au văzut de treaba lor. Nu am fost obligat să-mi reduc motoarele, ca să mă ocup de copii mai mult. Fără îndemnul lor, câteodată, n-aş fi ajuns aici. Au contribuit la rezultatele pe care le-am obţinut în carieră. Ei au fost stafful meu de acasă. Când am avut nevoie, m-au îndemnat să merg mai departe. Pentru că sunt momente în care, la un moment dat, în faţa unor greutăţi, eşti tentat să renunţi. Ai îndoieli. Cred că şi ăsta este unul din secretele reuşitelor personale. Pe soţia mea am cunoscut-o acum 34 de ani. Eram tineri – eu locotenent la misiune la Sibiu şi ea profesoară la Şcoala de Ofiţeri de Infanterie. Mi-a spus că nu este o problemă faptul că un militar trebuie să se mute dintr-o garnizoană în alta. A înţeles care sunt greutăţile serviciului militar, ale vieţii soţiei de ofiţer, nu m-a obligat să optez între două variante. Fără sprijinul moral al familiei, nu aş fi urcat treptele ierarhiei militare atât de sus.
Un gând pentru camarazi?
În primul rând, celor cu care am lucrat vreau să le mulţumesc pentru ajutor, pentru rezultatele pe care le-am obţinut împreună, pentru faptul că laolaltă am lăsat urme frumoase în armată. Singur n-aş fi putut face nimic. Îi rog să continue ceea ce s-a început. Le urez să facă în aşa fel încât să aibă posibilitatea să ducă, în cel mai scurt timp, armata – în cadrul naţional, dar şi în cel al Alianţei – pe locul meritat.

You may also like...

Leave a Reply