A fi sau a nu fi CENACLU… Motto: Cine striveşte corola de minuni a lumii?

PAMFLET

Din multiplele definiţii ale cuvântului „cenaclu” reiese că acesta „este un grup de literaţi, de artişti etc legaţi prin afinităţi estetice, temperamentale care au aspiraţii, program estetic comun uneori, o publicaţie proprie“ (DEX; ediţia a II-a – Univers Enciclopedic – Bucureşti 1996, pag.160). Asta teoretic, pentru că, practic „cenaclu” înseamnă un grup de oameni, majoritatea în vârstă, care ajunşi la pensie, şi neavând un club al seniorilor, intră în cenaclu şi… Şi nu ar deranja dacă nu ar începe să facă „legea” aici. Ceva de genul acesta – asemănător, dacă nu identic! – se întâmplă în Sinaia noastră cea regală. Păcat de tradiţie şi de numele Lucian Blaga pe care această adunare de oameni, unii din ei nu au nimic cu scrisul şi literatura, îl poartă…
(Mă ridic în picioare şi vă salut, doamnelor şi domnilor din această adunare, ridicând mâna în sus, în semn că vă stimez. Eu, un membru rebel şi incomod al cenaclului „Lucian Blaga“, atenţie!, din anul 1964. Bineînţeles cu permisiunea dumneavoastră mă aşez din nou la biroul de scris). Odinioară acest cenaclu, dragii mei „colegi”, însemna Nicolae Paul-Mihail, Stelian Tăbăraş, Dan. D.Rădulescu, Dumitru Almaş, Nicolae Theodor-Poiană, de pildă, să pomenesc doar câteva nume cu greutate în scrisul românesc. Astăzi numeri pe degetele unei singure mâini pe cei care mai înmoaie peana în cerneala vremii, majoritatea fiind formată din ascultători, însă nu ei sunt îndrituiţi să conducă un cenaclu, nu ei au un rol hotărâtor în această „breaslă”. Şi pe vremurile care încearcă să se „topească” cu totul în negura neînduplecată a timpului, participau la şedinţele de cenaclu distinşi domni care aveau cărţi valoroase pe noptieră, dornici să-i asculte pe Nicomah, pe Stelian Tăbăraş etc. citind din creaţiile proprii. Exemplele cele mai concludente ar fi regretatul Florin Pătraşcu şi Cezar Climăuţeanu. Stăteau cuminţi în banca lor şi numai la terminarea şedinţelor de cenaclu îşi dădeau cu părerea de cum au perceput şi simţit cele citite. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că altădată era altădată, iar acum este acum. Mai pe şleau criza de identitate în care se zbate, ca peştele pe uscat de aproape treizeci de ani, societatea românească încercând să-şi găsească un rol demn de istorie este imposibil să nu afecteze şi cultura, un fel de cenuşăreasă. Atâta vreme cât e aproape imposibil să ne respectăm valorile autentice, să le apreciem, să lăsăm elitele şi adevăraţii lideri de opinie să cârmuiască ţara prin valurile învolburate ale vremii, este vai şi amar de cocoaşa noastră, de acest popor mai tot timpul fiind obligat să stea în genunchi… Dar toate acestea nu sunt un argument valabil pentru a ne băga capul în nisip, ferindu-ne astfel să privim lăgăriile ieşite deasupra apei după o ploaie zdravănă, soră cu moartea. Noi, după cum v-aţi dat seama, suntem aici în pagină, nu să ne batem cu piatra în piept şi să afirmăm în toate cele patru puncte cardinale, vezi Doamne!, cât de grozavi suntem. Nu!… Încercăm, da, pe cât posibil, să tragem un semnal de alarmă arătând o realitate crudă, netrucată. Mai departe, altcineva ar trebui să analizeze şi să ia măsurile necesare ca să putem păşi într-o demnitate intrinsecă unui popor care se respectă, chiar dacă unii ”revoluţionari”, nesimţiţi dealtfel, ne ameninţă că ne va sta capul unde ne sunt picioarele. În atare condiţii, repetăm ce menţionam mai zilele trecute în paginile ziarului, ca să tuşăm mai bine ce-a ajuns la ora actuală cenaclul „Lucian Blaga”. Bunăoară iată ce scria pe 20 mai 2005, de la Atena, inconfundabilul scriitor Stelian Tăbăraş. „Să (te) ferească Sfântul să cooptăm în conducerea asociaţiei culturale („Lespezi-2004” n.r.) oficiali şi şefi de orice fel. Eu, în anii mei buni, am fost martor cum aceştia au fost groparii unor cenacluri, proiecte de reviste (…). A rezistat (iată, sunt 49 de ani!!!) doar cenaclul „Lucian Blaga” unde m-am zbătut să nu-l paraziteze niciun şef, niciun oficial”.
Ehe, dragă Steliane! (Şi spun asta simţind cum un şarpe mi se plimbă pe şira spinării!) dacă ai învia acum, şi ai vedea cine este „şeful” acestui cenaclu – la care tu ai pus piatra de temelie – ai muri a doua oară!… Este un inginer (respectele noastre don’ şef şi ridicăm mâna dreaptă în sus, privindu-vă în ochi!) – nimic nu avem ce-i reproşa până aici – care se erijează în conducătorul cenaclului „Lucian Blaga”, fără să fi scris vreodată măcar o frază literară, probabil în afară unor scrisori, pe o coală de hârtie de culoarea unei petale de cais, trimisă din armată vreunei fiinţe feminine diafane, în inima căreia era înfipt până-n prăslele pumnalul de argint al iubirii. (Ca să fiu cinstit şi mie mi s-a întâmplat pe când satisfăceam serviciul militar. Am fost surprins asupra faptei de către „căpitanul Vitan“. Mi-a smuls scrisoarea din mâini, a citit-o şi plimbându-se pe lângă mine, cu umerii cât un deal, mi-a ordonat scurt: „Drepţi!… Culcat!… Drepţi!… Să ştii răcanule, şi luându-mi carabina pe care o aveam sprijinită de patul de fier etajat, cât eşti aici, vezi tu, numai orificiul ăsta să te intereseze!” Şi mi-a arătat ţeava carabinei plimbându-şi degetele pline de ghiuluri, pe gura ei. „Culcat!… Drepţi!… Culcat!…”. Şi apăsându-mă cu talpa ţintuită a cizmei pe spinare, mi-a mai zis: „Lipeşte burta de pământ, fir-ai tu să fii, ca să simţi pământul patriei sub tine, mama ta de răcan!” Şi mi-a aruncat în sobă scrisoarea, făcând-o ghemotoc). În afară de „celebrele scrisori“ valorosul şef al cenaclului, la alegerile locale din iunie 2016, ca vicepreşedinte al Organizaţiei PSD Sinaia, în publicaţia noastră, îşi prezenta destul de şters însă, ortacii din noua echipă politică dispuşi să se lupte pe viaţă şi pe moarte, pentru a câştiga crâncena, istorica şi glorioasa bătălie dusă cu osârdie pentru ocuparea scaunelor capitonate înalte şi glazurate cu aur ale primăriei, urându-le cu majuscule de rigoare, un răsunător succes! Iar dacă domnia sa a mai publicat şi altceva prin vreo revistă literară şi noi, ignoraţii nu am aflat, îi cerem iertarea cuvenită pentru lacunele de neiertat ale memoriei…
Accentuând, cum e să vezi, pe postul de preşedinte al cenaclului „Lucian Blaga” un ins coborât din neant care nu are nici în clin, nici în mânecă cu arta scrisului? E revoltător pentru un om de creaţie! (Şi să nu-l apuce damblaua când el, scribul de serviciu, se roagă la Cel de Sus să-i potrivească vorbele?) Personajul nostru se erijează într-o autoritate cu „prinţipuri” bine definite, estetice şi chiar morale. Un cenaclu, oricum, nu are de ce să aibe un preşedinte şi pe deasupra un astfel de preşedinte…
Pe 27 mai a.c. la Cenaclul Cultural „Aurel Stroe” din Buşteni, la întâlnirea cenaclului din Călăraşi cu unii poeţi de pe Valea Superioară a Văii Prahovei, domnia sa, la un moment dat, nerăbdarea dându-i brânci, s-a ridicat în picioare şi a „binecuvântat”: „Eu sunt conducătorul cenaclului „Lucian Blaga” din Sinaia şi… (în cest moment s-a auzit un fluierat a pagubă în sală!) Pardon!… Sunt şeful acestuia!” Şi s-a urcat pe scenă, ceea ce nimeni n-a mai făcut-o până atunci, dar nici după, cu viteza unui atlet aflat în concurs şi propulsat de bloc starturi, începând să recite nişte poezii pe care nici până în clipa de faţă, fiind molâu, nu le-am putut cataloga. Au fost la înălţimea Omului din moment ce spectatorii aplaudau cu atâta sârguinţă de jurai că eşti la „Olympia” când Fabrizio de Andre tocmai „îşi ataca” una din vestitele sale şansonete, ori cei prezenţi se manifestau „subtil”, da, când vedeau cum „actorul” nostru alerga pe scenă, de colo până colo, în culmea gloriei, recitând acele poezii din carte? Mă rog!… Şi azi, ne-a spus cineva din partea locului, în sala de la Centrul Cultural „Aurel Stroe”, mai pluteşte prin aer această îndoială ca un fum de ţigară imposibil de scos pe fereastră sau pitit după cortină. Că scena este un simbol al valorii. Şi dacă se urcă pe ea cei nechemaţi, scurt, istoria îi va arunca la lada de gunoi. Şi cum ştiţi că suntem aici întotdeauna pentru dreptate şi adevăr, mai trebuie să menţionăm, iar dumneavoastră, onoraţi cititori, să trageţi concluziile necesare din ceea ce „scoatem” noi la suprafaţă, că „atelierul” de creaţie „Lucian Blaga” s-a prăbuşit cu totul în momentul când cineva din interiorul lui „a croşetat” atât de bine lucrurile încât acesta a părăsit streaşina de oţel a Centrului Cultural „Carmen Sylva” începând să bată pe la uşi străine, uneori, zăvorâte, ale unor instituţii locale de stat sau firmei particulare din oraş. Mai pe şleau, cenaclul şi-a părăsit cuibul lui firesc din… cauze politice! Persoana în cauză nu a putut trece peste faptul că directoarea centrului – Anca Hogea (Vă sărut mâinile, domnişoară! Ce bine vă stă acum mare şefă la Peleş! Ai!… Ai!…Ai!…) a părăsit cu arme şi bagaje PSD-ul optând pentru PNL-ul local. În acest sens, edificator este interviul pe care ni l-a acordat domnişoara Anca Hogea şi publicat în ziarul „Infomontan Valea Prahovei“ din 11 noiembrie 2008, pag.8. Cităm: Rep: „Nu mi-aş ierta niciodată dacă am termina acest interviu, şi nu v-aş întreba, şi nu mi-aţi răspunde răspicat: ce sentimente aveţi când nu vă mai deschide uşa membrii cenaclului „Lucian Blaga”, copilul teribil care, uneori, vă sparge geamurile, alteori vă aduce flori, îşi strânge jucăriile îmbufnat sau vă oferă stele din adâncuri de cer şi de fântână?“ Anca Hogea: „Cenaclul Lucian Blaga este copilul care s-a născut acum cincizeci de ani din entuziasmul unor rebeli care doreau şi aveau ce scrie. Şi unul din aceşti tineri talentaţi este, după ştiinţa mea, şi Stelian Tăbăraş. Acesta, însoţit de prieteni, s-a întâlnit pe unde a putut, o bună bucată de timp. După care domnul Radu Ghica Moise le-a oferit un spaţiu la Cazino. Apoi s-a născut cenaclul! Acum, la cincizeci de ani de viaţă, ar trebui să fie un bărbat viguros şi înţelept, la casa lui, cu familia şi cu copiii. Ieşind din poveste, vă spun că membrii acestui cenaclu vin la Centrul Cultural ori de câte ori poftesc, uşa le este deschisă. Eu mă bucur că am putut edita, acum câţiva ani, singura antologie care cuprinde creaţiile lor: <<Timpul îndrăgostit de cuvinte>> se cheamă. Eu nu judec atitudini şi nu comentez decizii care nu-mi aparţin. Sunt oameni valoroşi acolo care şi-au publicat creaţiile. Nu la mine este răspunsul la întrebarea dumneavoastră”. Atunci, printre altele, invitându-mă la dânsul acasă, pe strada Furnica nr.59, şi citind interviul, s-a uitat lung pe fereastra în care Piscul Câinelui era parcă un basm nespus şi nescris până atunci. Şi după o tăcere care mie mi s-a părut de veacuri, a zis: „Dragul meu, ceva e putred în Danemarca!”… Nu trebuie în niciun caz să trecem cu vederea modul în care a decurs viaţa cenaclului după dispariţia excelentului epigramist, scriitor, pamfletar „ascuţit”, scenarist şi poet, Nicolae Paul-Mihail (Nicomah), mentorul acestuia. De aceea nu trebuie să uităm data de 28 septembrie 2013 când cenaclul a mai primit un ghiont zdravăn în coaste. În acea zi de toamnă bacoviană, prin preajma amiezii, se lansa la Centrul Cultural „Carmen Sylva” un volum de versuri, „reportaje“ (părerile trebuie acceptate!). După ce acţiunea s-a încheiat, cum era şi firesc, cei prezenţi – membri ai cenaclului şi spectatori – s-au îndreptat spre ieşirea din sală. Dar „le-a tăiat” calea un fost membru al cenaclului şi care, aveam să aflu de la gazde, cât a durat lansarea, neparticipând la ea, „a bătut” nerăbdător şi apăsat numeroase „poteci” prin incinta clădirii: „Staţi aşa!… Nu plecaţi!… Propun ca preşedinte al cenaclului să fie cutare! (Să trăiţi, maestre!, şi iar ridic mâna dreaptă în sus), iar pe cutare (de asemenea, respectele mele!) secretar, să se ocupe de întocmirea proceselor verbale!” („De codoş, adică!”, avea să conchidă cimeva după o perioadă de timp). Perplecşi, membrii cenaclului şi spectatorii, luaţi prin surprindere, au votat în unanimitate minus unu, ca să spunem lucrurilor pe nume, aproape ca la şedinţele de ieri ale PCR-ului, ale PSD-ului de azi şi, staţi liniştiţi, nici ceilalţi politruci nu se lasă mai prejos. Atunci, ca să ştiţi, „s-a bătut în cuie”, pentru prima dată, funcţia de preşedinte al cenaclului „Lucian Blaga”, ceea ce, după părerea mea, de vechi cenaclist, nu-i aşa?, nu era necesar. A fost un moment cât se poate de prielnic pentru ca nonvaloarea să-şi facă vad, un anume interes sub masca artistică, să iasă încet, încet la suprafaţă, toate aceste fiind îndeajuns ca să-i determine pe unii cenaclişti, cu ceva talent literar – ca să rămânem modeşti – să se uite din ce în ce mai des spre uşa de la ieşire. În fine!…
Ca să scrii, oameni buni, nu e neapărat să fii membru într-un cenaclu, îţi trebuie doar timpul tău şi tu, dar dacă totuşi eşti membru într-un cenaclu, este imperios necesar să ai verticalitate şi să aperi ca pe o casă a ta această asociaţie de „literaţi, de artişti etc”. E vorba aici, nu-i aşa?, de un principiu. E vorba de un mod de a vedea lucrurile şi de a acţiona. Pentru ce să se cheme cenaclu „un buchet brumat” de oameni care majoritatea nu scriu, cu un preşedinte din alt domeniu de activitate decât cel literar. E ilogic!… E stupid!… Să-şi zică altcumva aceste distinse doamne şi distinşi domni, da, care sunt nişte pasageri, ca şi noi, de fapt, prin vagoanele ruginite ale timpului, dar pe care i-a prins controlorul că nu au legitimaţie de călătorie decât de dus pe când noi o avem şi pe cea de întors. Mai bine zis, este ca şi cum susţii înverşunat că eşti prin odăiţele lunii proaspăt văruite şi când de fapt te aleargă un urs ca să-ţi tragă o labă zdravănă după ceafă pentru că tu, îndărătnic, nu-l laşi să-şi facă „meseria”. Adică să culeagă fructele din mărul aflat în spatele casei ori, ca şi cum, te duci la o întâlnire cu dragostea vieţii tale şi în loc de un buchet de trandafiri roşii (din Olanda, bineînţeles!), de frezii sau de liliac sălbatic etc. şi tu năucit de importanţa acestui eveniment te prezinţi ţinând în mâini nişte crengi uscate de mărăcine ori, de ce nu?, cu „floarea ţigăncii” sau, în cazul cel mai fericit cu un buchet de „buruiana popii” – cum ar fi zis bunăoară, ironic, Stelian Tăbăraş. Lăsaţi-l, vă rog, pe Lucian Blaga în pace, amintindu-vă că sunt un cenaclist din 1964! Nu are nicio legătură cu dumneavoastră (şi vă salut cu mâna dreaptă ridicată în sus în semn de preţuire!). Oricum, nu mai furaţi tradiţii şi nume de poeţi. Ziceţi-vă ceea ce şi sunteţi, club de seniori, nu e nimic ruşinos în asta! Lăsaţi cenaclul pe mâna celor care scriu! Mai bine, mai prost, despre ei este vorba într-un cenaclu, despre cei care nu pot dormi dacă nu aşează cuvântul cel mai potrivit pe rana sufletului spre vindecare. Iar dumneavoastră (şi iar mă ridic în picioare, salutându-vă politicos!) ascultaţi în continuare, cunoscându-vă adevăratul loc. Sau duceţi-vă uşurel pe drumurile dumneavoastră pentru că fiecare om are menirea lui pe pământ, iar dacă nu aveţi talentul scrisului, e vremea să vă daţi la o parte, nu stricaţi rosturile lumii cu împăunarea deşartă specifică celui care se dă drept ceea ce nu e… De ce striviţi „corola de minuni a lumii?” Lăsaţi cenaclul să fie cenaclu! Lucian Blaga merită asta!…

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply