Spiritul Centralei T.C.R.

Mircea Ordean este un alpinist și un împătimit al Bucegilor. I-a cunoscut pe toți pionierii cățărării din România, de la Nicolae Baticu și până la Emilian Cristea. Între 1985 și 1992 a scris o carte intitulată „Sus la munte, la izvor”, pe care din diverse motive nu a publicat-o niciodată. Cu acceptul autorului, publicăm pasaje din această carte interesantă. Și poate, citind, vreun iubitor al muntelui va considera că a venit și vremea publicării în volum.

Partea a XIV-a

Încă din primii ani ai deceniului trei dorinţa de căpetenie a lui Mihai Haret a fost ca asociaţia lui să fie cea mai puternică din ţară, să se identifice cu întreaga mişcare montană românească*1. Acest ţel era cît se poate de realizabil în al treilea deceniu, paleta asociaţiilor turistice cuprinzînd în rest doar mici asociaţii şi secţii turistice ale unor cluburi sportive (excepţie făcînd S.K.V.-ul transilvan). Contrar aşteptărilor liderilor “Hanului Drumeţilor” (ulterior ai Turing Clubului României), numeroşi iubitori de munte pregetau să dea curs generoaselor invitaţii de înscriere în această grupare. În acest sens, M. Haret nota: “Numeroşi tineri practică azi muntele cu pasiune […] De ce nu vin […] toţi aceşti iubitori ai naturii, ai muntelui, să ne mărească rîndurile şi puterea?”. Răspunsul aceluiaşi: “Pentru că nu-şi dau seama de forţa uriaşă a solidarităţii”*2. O explicaţie ceva mai realistă a fenomenului oferea Mihai Ciupagea: “Suferim noi, românii, de un rău mare: sîntem grandomani şi prea vanitoşi, am vrea ca într-o asociaţie toţi să fim preşedinţi sau membri în comitet. De aici puzderia de asociaţii sportive de la noi şi cam aşa şi-n ramura drumeţiei. Hanul Drumeţilor s-a înfiinţat prin 1922 şi şi-a concretizat activitatea dintr-un început în Bucegi. N-au trecut doi ani şi noi asociaţii, avînd aceleaşi rosturi, cu un şi mai mic număr de membri au luat fiinţă […] De ce ?” *3
În repetate rînduri M. Haret a invitat turiştii “neînregimentaţi” să se înscrie în asociaţia sa, iar pe cei deja membri să “strîngă rîndurile”*4. Cuvintele mari sau apelurile solemne (“Cine ajută T.C.R., ajută ţara”) nu suplineau însă lipsurile îndepărtînd oamenii de asociaţie. Ca atare, Centrala Turingului şi-a văzut stabilizat curînd numărul de membri. Dincolo de pretenţia de a cumula, în baza respectabilei vechimi de 2-3 ani, energiile întregii mase de turişti, trebuie spus că Ciupagea şi colegii săi n-au ştiut să folosească omeneasca dorinţă de afirmare a celor tineri. Au preferat s-o ridiculizeze, ca în extrasul de mai sus, ori să lanseze promisiuni fără acoperire. Ciocnind un pahar de vin cu un grup de tineri, membri ai “Hanului Drumeţilor”, “camaradul Mihai Haret avea lacrămi în ochi şi nu ne dorea decît să muncim cu rîvnă pentru propăşirea acestei asociaţii […] care mîine va rămîne pe mîna elementelor tinere” *5.
Preşedintele grupării se va crampona însă de funcţie mai bine de un deceniu. Poziţia sa este poate de înţeles: nu îi era accesibilă vreo altă poziţie care să-i satisfacă orgoliul, după cum nu-i putea promova pe tineri (exceptîndu-i pe cei foarte docili) deoarece între concepţiile lor de viaţă se căsca o prăpastie. În aceste condiţii, M. Haret nu putea decît să-şi favorizeze cogenerii, tinerilor fiindu-le rezervate în cel mai bun caz vorbe frumoase dar goale*6.

Lăsînd deoparte spiritul inerent de frondă, mulţi tineri (categorie formînd, atunci şi acum, marea majoritate a colindătorilor munţilor) erau nemulţumiţi de preţurile mari percepute la casele de adăpost ale Hanului Drumeţilor (şi ulterior Turing-Clubului României). Semnale negative la adresa activităţilor Casei Peştera T.C.R. se iviseră încă din 1924 şi vizau în principal pe cabanierul Butmăloi. Acesta, om muncitor şi de bună credinţă, era privit cu simpatie de mulţi vizitatori. Lipsit însă de tactul indispensabil lucrătorului în contact, el îşi ascundea cu greu dispreţul pentru cei pe care nu-i considera oameni de munte. Se iscau astfel numeroase reclamaţii la adresa septuagenarului cabanier*7, respinse însă ferm de conducerea asociaţiei.

__________________________________
1) Mihai Haret considera că “Turingul […] sintetiza rolul de coordonator al întregii activităţi turistice la noi […] El gîndise viaţa mişcării turistice din România gravitînd în jurul creaţiei sale, Turing Clubul” (V.A. Marinescu, op. cit., p.103.)
2) Discurs la inaugurarea casei Omul, în al doilea Anuar al Bucegilor.
3) Gazeta Sporturilor, 23 octombrie 1924. Tot aici, o observaţie, de această dată îndreptăţită: “Ne mai place nouă românilor să criticăm negativ tot ceea ce se face la noi, «fără noi», şi atunci mi se pare nedreaptă critica”.
4) Adunarea generală T.C.R. din noiembrie 1929.
5 ) Idem, 27 februarie 1925.
6) J. Salles (adică M. Haret) era foarte revoltată prin 1927 la vederea turistelor săsoaice în pantaloni scurţi. Peste aproape un deceniu, preşedintele T.C.R. de “băieţoii care umplu azi munţii” (scrisoare către R. Ţiţeica, 19 August 1935), iritat fiind în paralel (via C.I. Ionescu) de lipsa de consideraţie a tinerilor pentru vîrstnici.
7) Una din aceste nemulţumiri aparţinea unui membru al Clubului Alpin Francez, pe nume Multrier: “Il serait seulement à desirer que le ténacier soit plus prévenant et plus complaisant pour les visiteurs” (În Călătorie prin vreme, V. Borda preia doar partea laudativă a scriselor acestui oaspete, nu şi cele de mai sus). Chiar un simpatizant poet (J. Fantin) nota că Butmăloi “grogne, rudoie trop les enfants”. Liderii T.C.R. au replicat cu aprecieri favorabile bătrînuluicabanier, extrase din registrul casei Peştera. Aceste notaţii sînt însă nu o dată sugerate; Ion Stănilă, fără să primească vreo reclamaţie, era gratificat cu mult mai puţine laude în registrul similar de la Omul.
În aceeaşi perioadă, printr-o “rea interpretare” a ordinului şefilor, Butmăloi a pretins taxa integrală membrilor S.K.V. cazaţi, ceea ce duce la suspendarea înţelegerii dintre cele două asociaţii şi la un tratament similar aplicat celor din “Hanul Drumeţilor” la casa Mălăieşti.

You may also like...

Leave a Reply