Ursul comunitar

prof. Raul BAZ, editorialist.

Când eram copil, adică prin anii 70, locul meu preferat de joacă era pădurea, mai precis zona care astăzi este cunoscută ca aparținând domeniilor Casei Regale. Ajungeam, împreună cu băieții din strada 23 August, până în cele mai sălbatice locuri, în căutare de flori, de zmeură ori de ciuperci, la vânătoare de mierle sau de fluturi, intram în hățișuri pe care astăzi le-aș ocoli de la mare distanță, ca să nu mai spun de peșterile pe care le descoperiserăm în Carieră, prin care ne târam ca niște adevărați exploratori. Uneori pașii ne purtau în locuri pe care ne era greu să le regăsim ulterior, urcam abrupturi sălbatice, ne strecuram în zone unde brazii erau atât de apropiați unul de celălalt, încât domnea întunericul veșnic. Nu o să uit niciodată cum m-am dus, într-o zi, singur, însoțit doar de o cățea pe nume Lady, cum am mers hotărât tot înainte, până am ajuns la Poiana Țapului, de unde m-am întors mergând de-a lungul șoselei. Nu mă mai săturam de explorat pădurea, nici nu mă trezeam bine dimineața și gândul îmi zbura acolo, așa încât aproape că nu era zi în care să nu fac câte o excursie, cu sau fără băieții din strada 23 August. Scriu toate astea pentru că de la o vreme văd o mulțime de relatări și filmulețe făcute în Sinaia și Bușteni și în care apar urși și mistreți coborâți în oraș, mișunând prin curțile oamenilor sau, cel mai adesea, cotrobăind prin gunoaiele dintre blocuri. Și asta nu are cum să nu mă poarte cu gândul în vremea copilăriei, când străbăteam fără nicio frică pădurea. Niciodată nu m-am întâlnit cu vreun urs. Auzeam doar povești spuse de bătrânii oameni ai locului – nea Dăscălescu, Gică Sofronie etc, care ne povesteau nouă, copiilor, despre descoperirea din întâmplare a vreunui bârlog de urs undeva, în inima pădurii, ori despre felul în care se treziseră față în față cu o namilă fioroasă, care însă fugise imediat la vederea omului. Mai târziu, prin vremea studenției, când încă mai mergeam prin pădure după muguri de brad ori după frunze de podbal, mi se întâmpla să ajung în locuri unde se vedeau hălci de carne de cal atârnate de niște construcții din lemn. Acolo veneau urșii, se ridicau în două labe ca să ajungă la hălci, iar vânătorii, cu Ceaușescu în frunte, îi împușcau fără milă. Iar după ce am devenit profesor, îmi amintesc cum mergeam câteodată la tabăra cercetașilor pe care o organiza Mihai Sârbu. Îi învățam pe copii cum să calculeze niște lungimi cu ajutorul umbrei soarelui și alte delicii ale ingeniozității, iar seara frigeam carne în jar și cântam cântece de-ale cercetașilor lui Baden Powell. Sigur că urșii erau atrași de mirosul mâncării, dar le era frică să intre printre noi. Numai că din pricina lor era destul de riscant să te retragi dincolo de marginea taberei, pentru activități pe care orice om le execută în singurătate. Așa că Mihai Sârbu a ales un loc unde în fiecare seară duceam resturi pentru urși. Ei veneau, mâncau, apoi își vedeau de treabă. Anii au trecut și urșii s-au înmulțit necontrolat, ajungând azi să reprezinte un pericol real pentru locuitorii zonei. Ce fac autoritățile? Absolut nimic. Doar dacă nu cumva s-ar putea crede că a pune din loc în loc tăblițe pe care scrie „Atenție, zonă frecventată de urși” înseamnă a face ceva. Ca în multe alte probleme cu adevărat importante, administrația sinăiană se spală pe mâini, așteptând ca problemele să fie preluate de autoritățile centrale. Câtă vreme se mai pot planta panseluțe în oraș, problema animalelor sălbatice poate să aștepte. Sigur că dacă întrebi la primărie care este planul celor de-acolo pentru chestiunea invaziei urșilor și mistreților, dau din umeri. Ce îi roade pe ei nu e siguranța sinăienilor, ci construcția de SPA-uri care pot aduce bani serioși unora dintre cei care se învârt în cercurile puterii locale. Sau, dacă nu dau din umeri, te întreabă: „ce putem face noi?” Vezi doamne, există legi care te împiedică să împuști urșii. Dar nu zice nimeni să-i împușcați, copii ai durerii, ci să găsiți soluții pentru ca lumea să se poată plimba în liniște pe Drumul Cotei fără să dea nas în nas cu ursul. Soluții, de asta este nevoie. De aia sinăienii aleg primari și consilieri, ca să găsească soluții la problemele care apar, fie ele și atipice. După cum se pare, aleșii nu sunt capabili să facă nimic. Nu mai e mult și Sinaia o să breveteze sintagma „ursul comunitar”. După care, Doamne ferește să sfâșie ursul vreun copil – să vezi cum dau cu toții din colț în colț, exact cum făcea bătrânul golan Oprescu atunci când câinii vagabonzi au sfâșiat un băiețel într-un teren viran neîngrădit. Vă mai amintiți, nu? Ce suspine, ce lacrimi de crocodil, ce texte de suflet pentru maneliști expirați… Și cum îl mai căinau gospodinele și asistații, că domnu` primar, că domnu` doctor (măcar ăsta e doctor) și acum că l-au prins cu fofârlica, nu mai zice nimeni nimic. Vă întreb, domnilor consilieri, când o să aveți curajul să ieșiți în fața celor care v-au ales, cu proiecte solide pentru rezolvarea problemelor REALE ale sinăienilor? Când o să vă luptați pentru impunerea lor? Când o să înceapă să vă pese cu adevărat de problemele oamenilor și nu o să vă mai mulțumiți să stați în umbra stăpânului, ca niște orfani instituționalizați înspăimântați de amenințarea unui pedagog răzbunător?

You may also like...

Leave a Reply