Iubirea față de animale ca boală sufletească

Raul Sebastian BAZ

În cursul plimbării de dimineață, privind la doamnele, domnișoarele și domnii care-ți plimbau câinii în lesă, am realizat pentru a nu știu câta oară că între om și animal există o barieră de netrecut, pe care unii o ignoră, din cauza unei teribile boli sufletești care îi determină să iubească animale în detrimentul altor oameni. Ei spun cam așa „vai, ce expresie are cățelul ăsta, cum se uită la tine, parcă ar vrea să vorbească”. Și de aici, s-a și înfiripat iubirea. Dar ce ne facem cu persoanele care iubesc șerpii, ori broaștele țestoase? Nu cumva și reptilele au vreo expresie? Părerea mea este că oamenii bolnavi sufletește, incapabili să reziste alături de cineva din specia lor, caută disperați ceea ce le lipsește, dar nu în locul potrivit. Dacă un cățel se uită cu ochii umezi la omul bolnav, acela crede că a găsit, în sfârșit, o ființă care să-l înțeleagă. Cel care ține o pasăre, crede că a stabilit cu ea o comunicare, doar pentru că i-a creat câteva reflexe condiționate. Mi se pare sinistru. Adică investesc un animal cu trăsături omenești, apoi iubesc acel animal ca și cum ar fi un om. Cât de nefericit trebuie să fii ca să recurgi la acest substitut de relație afectivă?… (CONTINUAREA ÎN EDIŢIA TIPĂRITĂ)

You may also like...

Leave a Reply