Descoperirea iadului

Raul Sebastian BAZ

Zice Sartre că iadul sunt ceilalți, dar se grăbește. Iadul este personal, îl porți cu ține de când te naști și îl construiești prin toate acțiunile tale. Iadul este trecutul. De acolo vin toate. Relele pe care le-ai comis nu se mai despart de tine, sunt acolo, în trecut, nu pot fi șterse nicicum, fie că ți le amintești fie că nu. Nimeni nu e înger, cu toții avem un trecut și, în cadrul lui, niște fapte rele pentru care nu există posibilitatea de-comiterii, ci doar posibilitatea iertării. Există așadar o soluție pentru a scăpa de iad: iertarea. Ea necesită credință și pocăință. Dacă este adevărat că va fi o Judecată, lucrurile vor decurge astfel: „Fiule, ai comis următoarele păcate (urmează lista). Pedeapsa pentru ele este următoarea (o nouă listă). Dar tu ai crezut în Mine și te-ai pocăit. Așadar, ești achitat, poți să te duci în Rai”. Dacă obții iertarea, nu înseamnă că nu ai comis faptele rele. Le-ai comis, dar asta nu se pune, aici e frumusețea. Nici chiar Dumnezeu nu poate să facă în așa fel încât ceea ce s-a întâmplat să se dezîntâmple. Însă el poate să te ierte, poate să anuleze iadul pe care l-ai purtat cu tine toată viața. De altfel, Cristos chiar spune lucrul ăsta: „în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca”. Mă găsește în iad, acolo o să rămân. Mă găsește pocăit și iertat, mă transferă în Rai. Cred că merită făcută încercarea pocăinței. În fond ce înseamnă să te pocăieșți? Simplu, să te gândești la ce-ai făcut, să-ți pară rău pentru toate relele și să te rogi pentru iertare. Cui să te rogi? Simplu, celui în care crezi.

You may also like...

Leave a Reply