Articolul “În vîrful Coştilelor din abruptul prahovean”

Partea a XXIV-a

Am arătat că iniţial, alături de articolul lui Radu Ţiţeica despre Valea Gălbenelelor, M. Haret găsea “posibil să pun şi eu o excursie”, reţinere de care s-a ulterior s-a dispensat complet. Experienţa în domeniu i se limita însă la cinci-şase trasee din categoria Văii Albe*1. La jumătatea deceniului trei, asemenea rute deveniseră mai mult decît banale, dar Mihai Haret poseda suficiente însuşiri pentru a pune pe hîrtie descrierea unei ture (în 2 octombrie 1915) dintre cele mai dificile, prin locuri pe unde altminteri nu trecuse nici cu privirea. În acest scop, eroul nostru a folosit trei surse de informaţie: a) un articol din Anuarul S.T.R. 1910 (“Ascensiunea muntelui Coştila”, de Nicolae Bogdan). Graţie lui şi-a descris trecerea pe ruta Vîlcelul Poieniţei-Valea Mălinului-Poiana Mălinului-Brîul Caprelor-Valea Seacă-Brîul cu Jnepeni*2; b) schiţa Caraiman-Coştila (autor Radu Ţiţeica), graţie căreia M. Haret revendică şi suişul Văii Ţapului pînă în Brîul Mare, urmat de coborîrea pe Valea Mălinului; c) o fotografie (dintr-un set datorat, se pare, tot “Nălucii Bucegilor”*3), purtînd legenda “Peretele Caraimanului (sic) spre Creasta Viilor Senzaţii”. Falsul iese însă lesne la iveală, favorizat între altele de independenţa pe care M. Haret şi-o ia faţă de textul seterist, cît şi interpetării, inevitabil greşite în cazul unui necunoscător, a fotografiilor şi a hărţii Ţiţeica:
– din Valea Seacă a Coştilei nu se vede Poiana Coştilei, iar Colţii Morarului nu se înfăţişează ochiului
“mai mult decît clar” (Acul Mare le maschează pe celelalte);
– porţiunea de creastă redată în fotografia însoţind articolul lui M. Haret se află într-adevăr pe muchia Seacă-Ţapului, ea este orizontală, dar nu are “cam 100 metri lungime”, ci vreo numai vreo 50, totodată nefiind “foarte ascuţită”, ci suficient de largă pentru ca omul să umble pe ea fără nici o problemă. De asemenea, locul respectiv se află la nivelul Brîului cu Jnepeni, pentru a cărui atingere nu mai este necesar de aici încă un urcuş (“gîfîind din greu”) pe Valea Ţapului (care imediat sub Brîul cu Jnepeni nu prezintă doar “hopuri şi săritori”, ci o ruptură considerabilă de pantă).
– coborîrea din creastă în Valea Ţapului este constant descendentă şi prin urmare nu se merge “cînd urcînd, cînd scoborînd”;
– Valea Ţapului, deasupra Brîului cu Jnepeni, prezintă două braţe, urcuşul făcîndu-se pe coasta dintre
ele, şi nu “cînd pe dreapta, cînd pe stînga, cînd pe firul văii”.
– pe segmentul aflat imediat la sud de muchia Ţapului-Mălin, Brîul Mare nu are un parcurs “neîntrerupt”, ci acuză o apreciabilă discontinuitate, care nu se depăşeşte “cu uşurinţă” (motiv pentru care Tunaru a şi fixat, în primele decenii ale secolului, un cablu ajutător);
– din muchia Ţapului-Mălin, traversarea pe brîu către această din urmă vale se face spre dreapta alpinistului şi nu la stînga, cum apare doar privitorului neavizat al hărţii (in cazul nostru, M. Haret).
Aceste greşeli nu pot fi atribuite unor rateuri de memorie, rîndurile lui M. Haret redînd “aproape cuvînt cu cuvînt” notaţiile din timpul (pretinsei) ascensiuni. (CONTINUAREA IN EDITIA TIPARITA)

You may also like...

Leave a Reply