Propria realitate

Raul Sebastian BAZ

Unul din obiceiurile mele care îi enervează pe ceilalţi (pe unii, desigur, dar n-o să dau nume) este că observ ceea ce nu e în regulă înainte de a observa ce e OK. Spre exemplu, dacă merg într-un vârf de munte unde ar trebui să găsesc o natură cam cum era în vremea lui Adam şi în loc de asta dau peste o groapă plină cu fier-beton lăsat acolo de cineva care a vrut să construiască un hotel şi n-a mai avut bani, eu observ acest lucru. Şi nu numai atât: simt un fel de revoltă, îmi vine să urlu şi să înjur, fac poze, le pun pe blog, le trimit la ziare etc. Alţii se întorc cu spatele la groapa respectivă şi privesc peisajul, după care merg acasă şi povestesc ce frumos e acolo, în vârful muntelui. Din punctul meu de vedere, asta înseamnă să ignori realitatea, să-ţi construieşti, de fapt, propria realitate, în care să pui numai ce-ţi convine şi să trăieşti liniştit în mijlocul ei. Dar, desigur, dacă rezultatul ignorării este starea de fericire, atunci nu am nimic de comentat. În fond, putem spune precum Oscar Wilde că dacă nu vorbim despre un lucru, atunci el nici nu există. Aşa încât, pentru a fi fericiţi, n-avem decât să întoarcem spatele oricărui tip de suferinţă ori de mizerie, alegând de fiecare dată ceea ce e frumos şi sănătos – asta, desigur, până când suferinţa şi mizeria ne vor ajunge şi pe noi şi atunci rămâne de văzut dacă le mai putem ignora. (CONTINUAREA IN EDITIA TIPARITA)

You may also like...

Leave a Reply