Prima hartă a abruptului Bucegilor (I)

Partea a XXV-a

Revenim la pasajul din scrisoarea să datată 10 octombrie 1926, unde M. Haret recunoaşte că şi-a permis să adauge “o mulţime de numiri”. Acestea aveau să fie:

Valea Zăpezii şi Şiştoaca Dracilor.
Fire pe clinul sudic al Caraimanului, în apropierea cabanei Caraiman de astăzi.
Al doilea toponimic deschide seria denumirilor haretine apreciate de unii contemporani drept ridicole ori de-a dreptul stupide. “Brîul mic al Caraimanului, care începe din Valea Jepilor, chiar din dreptul fostei Case Caraiman (pe locul căreia s-a construit cea de azi, n.n) şi care […] răspunde chiar în vîrful de jos al Şelei (colţul care domină obîrşia Hornurilor Văii Seci, la extremitatea răsăriteană a Şeii Mari, n.n.).”, adică pe la cota 2260. Acest brîu interesant are o pantă înverzită care-l leagă de brîul mare şi care se asemenea cred că trebuie notată pe hartă .” Despre acest brîu M. Haret va fi aflat de la ciobani, dar nu pare să-l fi căutat măcar cu privirea pe teren. Din dreptul Şeii Mici pornesc pe Caraiman mai multe brîuri: Alex. Beldie, cercetător al locurilor, vorbeşte de patru, între Brîul Portiţei şi cel Mare. În lipsa unei descrieri, s-a acreditat ideea că toate sunt fezabile. Ori dintre ele doar unul depăşeşte peretele aflat pe stînga “Şiştoacei Dracilor” (informaţie de la Dan Oprescu), dar care pînă în firul principal al Văii Spumoase acuză apoi două zone foarte delicate. Un alt brîu, imediat sub cel Mare, trece pe deasupra peretelui amintit, sfîrşind la extremitatea apuseană a Şeii Mari. Se pare că la acesta din urmă (legat de Brîul Mare printr-o pantă înierbată, al extremitatea lui estică) se referea M. Haret, care va fi aflat de el de la ciobani*1.

“Valea Zăpezii, denumire cunoscută în genere”. Locul nu păstrează însă zăpadă mai mult decît învecinata vale-mamă, a Jepilor.

Vîlcelul Înţepenit (imediat la est de “Valea Zăpezii”)*2

Vîlcelul Tremuriciului (afluent pe stînga confluînd cu valea Spumoasă la aprox. 1600 m alt).
Această denumire apare iniţial în scrisele lui N. Bogdan (Anuarul S.T.R. 1909). Mergînd din Poiana Tîrlelor spre pe vechiul drum spre platou, la coborîrea în Valea Spumoasă unul din participanţii la excursie are un moment greu, dar găseşte ulterior umorul să boteze locul “Valea Tremuriciului”*3.
“Grohotişul Înflorit fiind primăvara cu multe flori pe el”. Pe hartă, zona de o parte şi de altă a muchiei ce separă Spumoasa de firul ce cade la S-E de Portiţa. Este poate vorba de panta accentuată prin intermediul căreia poteca dinspre Poiana Tîrlelor coboară în Valea Spumoasă. În deceniul nouă, denumirea a fost atribuită greşit unui fir de vale, mai exact afluentului Spumoasei care cade imediat la SE de Portiţă…  “Vîlcelul Mortului  fiindcă în acest vîlcel a căzut şi a murit acum vreo 25-30 ani un excursionist” (pe hartă, fir al Văii Seci cu obîrşie la NE de Şaua Mare). Eroare demonstrînd cît de vagi erau informaţiile pe care dispunea M. Haret. În Caraiman se înregistraseră pînă atunci două accidente mortale: Avram Blum (moldovean venit în vilegiatură la Sinaia, care a dispărut în iulie 1910, fiind găsit peste un an, “la stînga de poiana a 2-a din Caraiman”*4) şi Şerban Magheriu (1882-1912), căzut peste marea săritoare a Văii Spumoase. Îndeosebi ultima nenorocire a făcut vîlvă printre buşteneni, care numesc şi astăzi locul Vîlcelul Mortului.

Vîrful Picătura
Albişoarele Văii Albe
Alături de două vîlcele intersectînd Brîul Văii Albe care îi suscitaseră interesul, în schiţa din 1926 R. Ţiţeica trasează şi un al treilea fir (după toate aparenţele ulterioara Albişoară a Brîului), pe care M. Haret l-a notat, în harta trimisă la tipar, drept “Albişoarele Văii Albe”. Despre această denumire cîteva remarci sînt inevitabile: a) M. Haret tratează aici o zonă care i-a fost întotdeauna străină: după cum am arătat, în 1910 scria că Valea Albă nu primeşte pe dreapta nici un afluent, pentru ca în 1924 să traseze tot aici nu mai puţin de 14 fire; b) avem de a face cu un pleonasm, albişoarele fiind prin definiţie ale Văii Albe; c) este greşit ca un singur fir să se numească “Albişoare” (la plural); d) “Ce înţelegi prin Albişoarele Văii Albe”, îl chestiona N. Urechia pe R. Ţiţeica (scrisoare, 4 iulie 1927), de unde concluzia că Gelepeanu şi ai săi nu aveau ştiinţă de acest toponimic. Ulterior, sub numele de albişoare vor fi avuţi în vedere toţi afluenţii pe dreapta, din zona de stîncă, ai Văii Albe.
Vîlcelul Iadul Văii Albe
Poiana “La Verdeaţă”
Valea cu Scoruşi (fir confluînd cu valea Mălinului, pe dreapta, la aprox. 2000 m. alt.)
Denumire haretină dintre cele voindu-se (nemărturisit) replică la un toponimic deja existent (în cazul de faţă Valea Mălinului). Nici în tinereţea lui Radu Ţiţeica şi nici astăzi pe această vale de altitudine nu există însă vreun scoruş*5.
Colţii Mălinului (zona între văile Scoruşilor şi Mălin).
Nu ştim cu certitudine ce loc din Coştila viza M. Haret aici; dacă este vorba de cele trei vîrfuri situate pe stînga Mălinului, nu-i exclus să fi luat cunoştinţă de ele dintr-o schiţă a lui Ary Murnu din Vraja Bucegilor, după cum toponimicul în sine va fi provenind de la un cunoscător localnic al locurilor. Oricum ar fi, întrucît “colţi, în vorbirea ciobanilor înseamnă un clin acoperit cu lespezi şi iarbă, iar nicidecum nişte vîrfuri”*6, pe hartă R. Ţiţeica a indicat pajiştea situată la acelaşi nivel, dar pe malul opus al văii. Denumirea de Colţul şi apoi Colţii Mălinului reapare în 1933-34 (Buletinul Alpin), desemnînd cele trei ţancuri cunoscute şi astăzi sub acest nume.
Vîrful Măgarului (pe dreapta Văii Colţilor)
“Vîrful Prăpădit (pe dreapta Văii Seci a Coştilei)
________________________________
1) Într-o asemenea investigaţie rîndurile lui Andrei Pandrea sunt după opinia mea inutilizabile: “La piciorul Crucii, BrînaMică a Caraimanului îşi arată blocurile colţuroase, rupte doar de Valea Spumoasă…” (Hoinar prin Bucegi, pag. 41).
2) R. Ţiţeica trasează corect “Şiştoaca Dracilor” ca traversînd cu două fire Brîul Mare al Caraimanului, nu şi “Vîlcelul Înţepenit” (indicat cu obîrşie sub “Brîna Mică a Caraimanului”). Deduc (şi) de aici că a explorat doar vizual zona, de pe învecinaţii Jepi Mici. Firul în chestiune se prelungeşte însă, înierbat, pînă la marginea apuseană a Şeii Mari.
3) În scrisoarea sa, M. Haret oferă şi alte date cu privire la acest fir: “După cîte ştiu eu, cea însemnată de mine (firul care, pe hartă, coboară imediat la sud-vest de faimoasa spărtură, n.n.) Vîlcelul Tremuriciului este Vîlcelul Portiţei şi valea însemnată a Portiţei, care vine tocmai din mijlocul Şeii C[araimanului], se numeşte Valea Tremuriciului sau a Carierelor.”
4) Cf. Vasile Teodorescu, Sfaturi folositoare turiştilor pe munţi, 1921.
5) Nu ştiu de ce această vale (a Mălinului, n.n.) se numeşte aşa, deoarece nu am văzut, pe ea, mălini, dar poate printre copăceii din partea inferioară sau din Poiana Mălinului pot fi şi mălini. Numele, însă, de Valea Scoruşilor nu e justificat de nimic, în această vale neexistînd nici un copăcel…” (R. Ţiţeica, op.cit, pag.48).
6) Al treilea Anuar al Bucegilor.

You may also like...

Leave a Reply