Cazanul copilăriei

Un articol de Raul Sebastian BAZ

Spune Cioran că dacă ajungi să te gândești numai la copilărie, înseamnă că s-a încheiat ciclul tău de viață. M-am întrebat dacă așa stau lucrurile cu adevărat și am ajuns la concluzia că da. Numai că vreau să explic în ce fel este ciclul vieții tale încheiat dacă te gândești numai la copilărie. Unii își pot închipui că ești pe moarte, că nu ți se mai întâmplă nimic altceva decât că stai cu gândul în trecut, cu o figura plină de tristețe. Cumva cam cum a pățit bunica mea din partea tatei, care, pe patul de moarte, m-a văzut trecând pe-acolo și m-a întrebat: „Tu ești, Toadere?”, strigându-mă cu numele soțului ei plecat demult în lumea drepților. Ori eu percep altfel lucrurile. În fond, de ce văd oamenii copilăria ca pe un loc unde ar vrea să se întoarcă? Pentru că acolo era paradisul, cum spune Cioran? Pentru că în copilărie nu ai niciun fel de grijă și nu trebuie decât să te joci de dimineață până seară, cele ale traiului fiindu-ți asigurate de părinți? Poate că și asta contează. Numai că altundeva se ascunde esențialul: atunci, în copilărie, s-au întâmplat toate lucrurile care te-au definit ca adult. Atunci s-au deschis ușile viitorului, s-au prefigurat liniile de forță ale evoluției fiecăruia dintre noi. În copilărie, toți cei dintr-o generație citesc aceleași cărți, văd aceleași filme, ascultă aceeași muzică, aud aceleași teorii despre lumea în care trăim. Dar toate aceste lucruri acționează diferit în fiecare dintre noi. Când eram copil, citeam Winnetou. Dar și Liiceanu citea Winnetou. Eu am devenit matematician, el filosof. Eu m-am transformat într-un tip retractil, care, în fond, respinge lumea și nu face decât să supraviețuiască. Liiceanu a devenit un om de afaceri, implicat, activ, care da senzația că a descoperit sensul vieții. Văd maturizarea ca un fel de ieșire dintr-un cazan imens în care fierb de-a valma jucării, cărți, întâlniri, poezii, săruturi furate, mirări, lacrimi, lecții, desene, radicali, brazi de Crăciun, povești, speranțe, stele pâlpâind, prietenii, căței și pisicuțe, profesori, colecții de șervețele și de timbre, perne pufoase, spaime nocturne, măsele de minte, filme, cântăreți preferați, sentimente, pușculite, peisaje, aventuri, descoperiri, entuziasme, tabere, întăriri de sfârcuri și câte și mai câte. Ieșim de-acolo și ne transformăm fiecare în altceva. Și unii dintre noi, ajunși la vârsta bilanțurilor, își dau seama că n-au făcut ce ar fi vrut sau ce ar fi putut, că au mers pe căi greșite, care nu duc nicăieri, că ar vrea să schimbe ceva dar nu mai pot. Și atunci ii duce gândul la cazanul copilăriei, acela din care ar fi putut alege să iasă în alt fel, cu alte gânduri, cu alte convingeri, să aleagă, la urma urmei, altceva. Oh, dacă ne-am putea întoarce în cazan, dacă am mai putea fierbe puțin în vâltoarea lui, atunci poate am ieși altfel de-acolo, transformându-ne încet încet nu în oamenii care suntem, ci în oamenii care am fi vrut să fim. De asta stau oamenii cu gândul la anii copilăriei. Într-un fel, recursul permanent la acei ani e semn al eșecului ca adult. Și în acest sens, într-adevăr ciclul vieții s-a încheiat, pentru că odată ce ai descoperit că totul a fost greșit, de obicei e prea târziu ca să mai poți schimba ceva.

You may also like...

Leave a Reply