M. Chernbach sau M. Haret?

Partea a XXVIII-a

Articolul “În vîrful Coştilei prin abruptul prahovean” se încheia cu promisiunea ca “în Anuarele viitoare să dau şi alte descrieri” – angajament rămas fără urmări doar în aparenţă… S-a considerat pînă azi, inclusiv de către ştiutori recunoscuţi ai abruptului, că articolul “Valea Seaca a Caraimanului” de Mircea Chernbach (în al treilea anuar al Bucegilor) porneşte de la o excursie reală. A lipsit însă şi aici o analiză serioasă a textului*1.
 1) Descrierea Văii Seci trădează o inspiraţie de netăgăduit din lucrarea În Bucegi (1907) de Nestor Urechia.
a) Deşi spune că a ţinut “cît mai mult firul crăpăturii”, obstacolele indicate de Chernbach sînt identice, ca număr şi caracteristici, cu cele din textul lui N. Urechia, care evitase însă în mare parte talvegul. Este drept că autorul, servindu-se de harta Ţiţeica, atribuie strategic celei de-a doua săritori cota de 1400 m, numai că descrierea acestui obstacol nu are nimic comun cu marele bolovan existent pe teren. Etc. Lipsa de repere concrete este compensată de expunerea pe larg a unor pasaje delicate, reluate şi ele după N. Urechia (care exagerase, se pare din motive literare, dificultatea locurilor respective).
b) În condiţiile în care izvorul de inspiraţie nu tratează despre partea superioară a văii, Chernbach e nevoit să părăsească şi el Seaca la nivelul Brîului Portiţei. Spre deosebire de înaintaşul său, care-şi recunoştea neputinţa în faţa “zidurilor drepte de sute de metri”, autorul îşi motivează renunţarea prin “ora înaintată”. Chiar el demolează însă acest argument, afirmînd în acelaşi text că în apropierea Văii Jepilor “din nou pofta de escaladă m-a apucat” – deci anterior îl părăsise! Tot de la N. Urechia. Chernbach preia informaţia despre o surpătură pe brîu, între Vîlcelul Mortului şi Portiţa, care “îmi dădu din nou zdravăn de lucru”. Acest punct a fost însă inventat de Nestor Urechia, dornic probabil să confere ceva tensiune rîndurilor sale, un asemenea pasaj nefiind remarcat de fraţii Ţiţeica şi nici de alpiniştii deceniilor următoare.
 2) Este drept că, în legătură cu Valea Seacă, autorul oferă şi “contribuţii” proprii:
a) din locul unde poteca dinspre Buşteni coboară în valea Seacă (1260 m alt.), “cît puteam cuprinde cu ochiul în sus, nu se vedeau decît bolovani uriaşi îngrămădiţi unii peste alţii şi se ghiceau săritori ademenitoare; malurile foarte apropiate şi extrem de înclinate, îmi arătau de la întîia privire că partea mai accesibilă tot pe fundul văii este…” Din respectivul loc nu se vede parcursul în abrupt al talvegului, iar malurile sînt încă paşnice.
b) “Dragălaşa poiană (Poiana Tăinuită/Mare, n.n.) ce zărisem cu 1/2 oră mai înainte.” Această zonă se ascunde în realitate privirilor celui aflat în aval. Din aceeaşi poiană, “minunea văii Prahovei se arată în toată strălucitoarea ei splendoare”. Ori în zonă o asemenea privelişte există doar din preajma Portiţei. Etc.
Vădita incorectitudine este complet neaşteptată din partea unui om care s-a bucurat de o bună reputaţie în ochii contemporanilor. Căutînd prin urmare în spatele semnăturii, bănuiala nu îl poate ocoli pe M. Haret. Nu excela el în descrieri pe cît de pompoase, pe atît de imaginare, inspirate mai mult sau mai puţin de textele celor care fuseseră cu adevărat pe teren? Nu preşedintele Turingului îşi făcuse un obicei din a interveni în materialele altora*2?
Îndoielile ne sînt risipite de fragmentul: “Aproape de Valea Caraimanului […] am părăsit brîul şi am luat-o în sus, urcînd pantele exagerate ale crestei cuprinse între Vîlcelul Înţepenit şi Şiştoaca Dracilor, cînd numai cu picioarele, cînd mai ales cu ajutorul mîinilor”. Ori, alpiniştii vremii nu par să fi ştiut locurile, cu excepţia lui M. Haret, care notase (1910) că “urcuşul abia se poate face în patru labe”*3.
În acelaşi material, ca proprie lui M. Haret identificăm dorinţa de a uimi cu orice preţ cititorul. Doar în cazul acestuia, de pildă, “renumele de vale grea şi puţin umblată, precum şi faptul că aveam s-o urc pentru prima oară, nu făceau decît să-mi mărească curiozitatea şi pofta de căţărat”. Doar unui om deosebit de orgolios şi în acelaşi timp necunoscător al muntelui, partea superioară a Secii, privită de la Cruce, îi oferă “convingerea că […] ascunde oarecari surprize, ceea ce nu putea desigur decît să mă atragă”. Sigur pe el, autorul nu se sfieşte să intre în traseu singur şi dispreţuind oboseala turei alpine din ajun. În plus, suie numai prin talveg, fără obişnuitele evitări. Totul într-o ameţitoare viteză: pe brîul Portiţei, de pildă, pînă la baza “muchiei” Dracilor-Înţepenit şi de aici la Cruce, face numai 45 de minute!
Dacă ipoteza noastră este corectă, mai e de ştiut dacă M. Chernbach şi-a acordat realmente girul pomenitului articol ori pătrunderea acestuia în al treilea anuar al Bucegilor s-a făcut fără acceptul/ştiinţa sa.
________________________________
1) Nu ştim să fi sesizat cineva falsurile cuprinse în amintitul articol, nici chiar Nae Dimitriu. Prin 1931-32, acesta îl ironiza pe arhitect pentru un articol din anuarele Bucegilor (de “alpinism hivernal”), dar găsea că varianta Chernbach “deşi posibilă este mai periculoasă” decît cea urmată de el, cu grupul A.E.R. (Gazeta Sporturilor, 21 februarie 1931). Ulterior Dimitriu nu pare să-şi modifice opinia, deşi va studia în amănunt Seaca, iar spiritul polemic îi va rămîne la fel de treaz. Mai tîrziu, s-a negat caracterul de premieră atribuit de M. Haret turei lui Chernbach (Pe crestele Carpaţilor, de N. Baticu şi R. Ţiţeica, 1984), dar nimeni nu a sesizat ca e vorba de o descriere fictivă.
2). În al doilea anuar al Bucegilor, zice-se reproducînd o notaţie a lui A. Nacht din registrul casei Omul (13-14 nov. 1926), se scrie: “Am văzut (din Brîul Văii Albe, n.n.), Blidul Uriaşilor,  Albişoarele Văii Albe…”
Ori, în această perioadă a anului, chiar dacă nu este zăpadă, gheaţa (mai ales pe versantele nordice şi la altitudine) creează probleme deplasării alpinistului, fie şi pe un brîu. Nacht nu pomeneşte de asemenea necazuri, dar zice în schimb că a văzut Blidul Uriaşilor, de neobservat în realitate din acel loc.
Această constatare ne face să credem că, peste iarnă, M. Haret a intervenit în scrisele lui  Nacht din registru şi le-a adăugat un toponimic de care comersantul sinăian nu avusese anterior habar.
3) M. Haret foloseşte aici termenul creastă exclusiv din dorinţa de a epata. Aceasta întrucît la nici un an după tura sa alături de N. Bogdan impresiile sale din ghidul de debut erau extrem de vagi, şi mai ales pentru că între cele două fire se află de fapt un perete…

You may also like...

Leave a Reply