ÎN COLŢII DE NISIP, LÂNGĂ IZVOARE, S-A BĂUT APĂ DE LA BREAZA

PAMFLET

Vasile Ioan CIUTACU

Satul nu mai există astăzi, el fiind cu totul altceva; nu a dispărut de pe hartă, dar cei care îl purtau altădată cu demnitate pe umeri sunt dincolo de vreme, ori cei rămaşi, sunt prea puţini şi nevolnici ca să poată a-l mai ţine în picioare; gardurile unor livezi care altădată păreau ale raiului, astăzi sunt putregăite, prăbuşite, porţi care nu s-au mai deschis de mult, zăvorâte parcă definitiv cu nişte lanţuri grele, cu zaua mare şi grea şi cu lacăte de temniţă, polăţi dărâmate, surpate în propriile lor aduceri aminte, case părăsite cu crucea ferestrei înnegrită, cariată, înclinată ce se mai ţine într-o balama ruginită şi într-o plasă de păienjeni, case noi cu balcoane impunătoare, cu jardiniere la fereşti unde predomină muşcatele; sunt ale celor plecaţi să lucreze în străinătăţurile aspre, dar care se uită de sus la cei rămaşi, neputincioşi, fără a mai şti să dea bună ziua; bălării înalte cât un călăreţ în şa, groase precum aorta unui taur înjugat la o căruţă plină de pietre de moară; brânduşa şi ghiocelul încearcă din răsputeri să răzbată pârloaga atâţior ani de necoasă, cei rămaşi şi tineri, par nişte câini întărâtaţi, gata să-şi arate colţii ca şi cum le-ar trage cineva cu băţul prin gard; certuri zilnice, blesteme grele, uitături – junghere pe sub sprânceană, bârfă groasă ca o ceaţă bacoviană, drumuri pe care nu le poţi străbate decât cu cizmele de cauciuc, pline de gropi în care, auzi?, bâldâbâc!, cum mai cade câte un prost în ele; numai televizoarele cu diagonala cât uşa de la intrare în biserică funcţionează douăzeci şi patru din douăzeci şi patru de ore în casele care mai sunt locuite, maximum de audienţă fiind la ştirile despre omoruri, sinucideri, violuri, împuşcături, cuţite înfipte pe la spate, aoleu!, iar îl ia pe Dragnea la refec, vai de mine!, taci mă, că nici Iohannis nici Orban nu le scapă!; satul românesc nu mai există, el fiind astăzi cu totul altceva greu de definit, cineva de prin lumea Colţilor de Nisip a înţepenit robinetul de la reţeaua de apă potabilă, vecinul de mai jos nu a avut o cană de apă în ziua Paştelui, noroc cu un om de suflet din Breaza care a trăit clipa şi a sărit în ajutorul celui osândit aducându-i H2O din oraşul de unde nu e bine să-ţi iei niciodată iapă; mai înainte, altcineva, a tăiat aceiaşi conductă de apă de a rămas cu găleţile goale un bolnav de scleroză în plăci; capitaliştii grei de peste noapte şi-au înălţat aici vile somptuoase atraşi fiind de peisajele din poveste, acestea fiind împrejmuite cu garduri înalte, mai înalte decât baschetbalistul Ghiţă Mureşan din NBA, prin care e imposibil să găseşti vreo fisură măcar de un milimetru pe unde să treacă aerul, că ești şi tu curios de ce este înăuntru; parcă şi primăvara stă în cumpăna: să vină sau să nu mai vină prin aceste părţi de lume, cuiva i se pare ciudat când aude că a venit totuşi cucul; un informator al securităţii de ieri şi de azi, acoperit de streaşina zilei, crede el, şi care a beneficiat din plin de această nobilă meserie, nu-şi poate închipui nici în ruptul capului cum un concetăţean şi-a permis să accepte a fi cetăţean de onoare fără să fie măcar turnător; satul nu mai există, el fiind astăzi cu totul altceva: ambalaje, peturi, rochii de mireasă, corcoaţe de tot felul, scaune mâncate de carii, fotolii desamblate, preşuri vechi ţesute cândva la războaie de lemn cu suveică şi vătală, jartiere cu sau fără un boboc de trandafir ce se mula şi înflorea pe pulpa cărnoasă, fotografii alb-negru, ţigle sparte de grindina cât un ou de găină de astă toamnă, şistare vechi din lemn, putinee dezgărdinate, linguri de lemn cu coada pictată cu flori, papuci rupţi, pantofi scofâlciţi, bocanci din al doilea război mondial fără şireturi, cu pielea crăpată, pantaloni zdrenţuiţi, izmene murdare, budigăi înnegriți şi fără şnururi, fâşii de folie, aşchii de lemn, ogrinji de astă iarnă, ziare cu care, nu se ştie cine, s-a şters la fund, autorizaţii de construcţii necompletate, cioburi de oglinzi în care se mai văd frânturi de chipuri nivelează râpele vechi şi noi; lasă că vin elevii să le strângă!; şanţuri înfundate în care a dispărut până şi bunul simţ, funcţionari anchilozaţi ce nu mai pot fi smulşi de pe scaune, trotuare scofâlcite unde mare minune să nu-ţi frângi gleznele; se bea pe rupte şi toţi îşi sucesc minţile pentru că aproape nimeni din cei rămaşi nu mai munceşte, cuvântul dat e o vorbă aruncată în vânt; satul nu mai există, el fiind astăzi altceva, o bătrână nu-şi mai recunoaşte casa deoarece fiul, erou al revoluţiei care nu a existat, păşind cu piepţii scoşi înainte prin labirintul ademenitor, protector, plini de comori al aşa-zisei politichie românească; a transformat-o într-un ditamai palat prezidenţial lângă care, aşteptând să li se taie panglica sunt o piscină şi o grădină suspendată; necuratul maică!, zice bătrâna; un ştab proaspăt tuns şi frezat, plin de zâmbete electorale, de bunăstare, de dosare care sunt greu de frunzărit din cauza prafului gros în care zac îngropate, aflat în vacanţă mai tot timpul, se adresează cu mă unuia cu mult mai în vârstă care îl priveşte cu admiraţie la justa sa valoare; satul nu mai există, astăzi fiind cu totul altceva, printr-o clădire unde înainte cetăţenii intrau luându-şi cu smerenie căciula din cap; una strigă cât o ţin bojogii că ea iubeşte la nebunie ciuma roşie; vezi, să nu fie albastră!, o avertizează altcineva; ieri a sosit un sătean care de mai multă vreme a fost, sau mai este prin ţările civilizate ale Europei, dar nici cel mai mare vlăjgan al satului rămas în această puşcărie: realitatea, nu-i poate ajunge la nas; autoturisme luxoase dau frâu liber la toţi caii putere pe drumul principal al satului proaspăt tencuit cu beton sau asfaltat, în timp ce majoritatea rămasă de căruţă trăieşte pe caiet, cu alte cuvinte; un poet scremut, întortocheat, vlăguit, dar crezând că Ăl de Sus l-a mântuit dându-i un maldăr de cuvinte din care să-şi aleagă giuvaerele, descinde, citat din întinsa, nemărginita sa operă literară într-un cenaclu unde este ovaţionat ore în şir şi aplaudat până la sfârşitul vieţii sale; pe toate drumurile, pe toate uliţele satului se vorbeşte la telefoane mobile dintre cele mai performante de dimineaţa până noaptea târziu, unii chiar în somn; minciuna e o zeiţă fertilă ce se plimbă ademenitoare prin sat şi bate în poarta caselor care scot fum pe coş, din trei sute de vaci câte erau altădată într-un islaz mai sunt acum cincisprezece bucăţi mari şi late; turme de mistreţi ară holdele de altădată cu atâta înverşunare încât un bătrân ieşit din memoria satului se duce să însămânțeze în urma lor: porumb, cartofi, ceapă, usturoi, lobodă roşie, pătrunjel, mărar, dovleci, castraveţi, napi, topinambur, noroc cu nepotul întors de la crâşma Măgarul Istovit ce-i taie calea: pe ce lume trăiești?; păduri întregi au fost rase de pe faţa pământului, poliţia era la post şi ţinea de şase, nici dorul de ele nu mai există; cineva, mai în vârstă, a plecat la cele veşnice în timp ce cosea iarba din grădina aflată mult mai încolo de marginea satului; era singur, singurul care mai făcea fânul în acea parte de lume, a fost găsit după câteva zile, răstimp în care păianjenii mari cu cruci pe spate, îl îmbrăcase într-o plasă deasă; unei vaci ieşite în izlaz i s-a înfipt cu sete un topor în şoldul drept de la spate, oricât s-a străduit proprietarul să afle pe făptaş, n-a fost chip să-l dibuie în timp ce animalul a circulat o vară întreagă pe uliţele satului băgând spaima în cetăţenii care se învinuiau unul pe altul până ce vaca s-a oprit în poarta făptaşului luându-i, astfel, înainte sectoristului desemnat să ancheteze fapta; satul nu mai există, astăzi el e cu totul altceva; un cărăuş i-a retezat gâtul calului cu drujba deoarece acesta nu pute scoate căruţa prea încărcată dintr-un piept abrupt de drum; un ginere desprins dintr-o poveste s-a pregătit de nunta vieţii lui, dar când evenimentul trebuia să se întâmple, mireasa a fugit cu altul chiar dacă acesta era pitic, cu păr alb şi un început pronunţat de chelie, başca, o avea cu zece centimetri mai mică, dar nu conta; era căptuşit de bani; un copil a desenat flori, multe flori pe pelicula de asfalt de pe drumul principal al satului, atâtea flori că mulţi săteni s-au împiedicat în ele, aşa încât, le-au trebuit câteva zile de muncă asiduă, ziceau ei îndârjiţi, pentru a le şterge, era primăvara dumneavoastră! Le-a spus puștiul cu ochii în lacrimi; nu mai Nae Făcăleţ, veteran de război din ’89, bătea de zor caiele în piciorul său de lemn şi ceruse voie parohului ca de mâine dimineaţă să înceapă a face ordine prin satul care nu mai este decât pe hartă şi în amintirea lui, neştiind, că timpul nu este ceasul pe care îl potriveşte când rămâne în urmă ori se opreşte…

   

 

You may also like...

Leave a Reply