Prin uşa întredeschisă – schiţă. De-ale democraţiei dâmboviţene…

PAMFLET, Vasile Ioan CIUTACU

Ce s-ar face „Institutul Îmbătrâniţilor Precoci” fără serviciile doamnei Aglaia?… Iată problema care frământa îndelung angajaţii ce-şi aveau cărţile de muncă stivuite în fişetul plumburiu şi cu două lacăte ale compartimentului „Serviciul Impersonal, Salarizări Aiurea, Resurse Inumane şi Sporuri Alandala” al acestei prestigioase instituţii publice, aflată pe strada Adormiţilor nr. 105 bis din orăşelul de provincie ce-şi avea epicentrul politic, cum e şi firesc, mai departe de centrul Bucureştilor, la o azvârlitură de băţ a unui sterpar căruia de 5 zile baciul uitase să-i trimită o bucată de mămăligă şi un dumicat de brânză. Distinsa noastră funcţionară ajunsese la onorabila vârstă de 86 de ani, 11 luni, 3 zile şi 4 ore, taman duminică, pe 30 decembrie la orele 21.30, când brusc, toate posturile de televiziune publice şi private din ţară anunţau înfrigurate sfârşitul unor alegeri parlamentare unde votul uninominal (că, de, suntem în Europa!) a fost, de fapt, tot un vot care, fără îndoială, i-a făcut pe toţi alegătorii să-şi imagineze că au pus ştampila iar pe lista nenorocirii lor. Cu toate că purta pe umeri povara atâtor ani, doamna Aglaia tot mai trona, parcă pentru totdeauna, în scaunul unic din biroul „Numai ochi şi urechi” în ciuda faptului că ieşise la pensie înainte de marea vânzoleală a neamului românesc care avusese loc în mileniul trecut. O ţinea şeful în picioarele robuste şi în funcţie pentru că nimic nu mişca fără ştirea ei în clădirea prestigiosului institut, în cele mai mici unghere. De exemplu, în grupurile sanitare cu wc-ul turcesc, la cosoroaba acoperişului unde, de obicei, se înmulţeau pe săturate bufniţele, cucuveiele şi liliecii de noapte spre disperarea cetăţenilor serioşi, cu şira spinării verticală. Doamna Aglaia, fie iulie, fie decembrie, fie zi sau fie noapte, era prezentă cu văzul pătrunzător, sfredelitor şi cu auzul ascuţit prin toate birourile, prin softul calculatoatoarelor, prin hârtiile oficiale sau neoficiale depozitate în mii de stive, spre nemulţumirea autorităţilor superioare ce veneau aici în control numai la reclamaţiune, când se impunea, aşa, de ochii lumii, o verificare competentă efectuată la faţa locului. Altminteri, acestea, luau drept pedeapsă, blestem, faptul de a controla periodic, aşa cum cer legile ţării, activitatea institutului…

– Şefule, vezi că aia de la biroul „Genunchii care nu se îndoaie, Lacrimi în batistă şi Împreunări cu sau fără voie”, azi a stat de vorbă 13 minute cu ţăcănitul ăla care visează cai verzi pe pereţi, ce cântă „Deşteaptă-te române” an de an, pe 1 decembrie, lângă Monumentul Eroilor. Să ne deşteptăm ca să vedem cât suntem de proşti?… Exclus!… Că atunci atât eu, dar mai ales dumneavoastră am fi pe drumuri!… Au băut cafele din cutia pe care aia o primise ciubuc de la unul care divorţase, şi râdeau cu gura până dincolo de urechi, spunând, printre altele, că trebuie să vă mai dea nu ştiu câte milioane ca să-i daţi dumneavoastră înapoi la Paştele Cailor, una sută milioane. Să mă scuzaţi, până să-mi scot vata din urechi, că nu ştiu de ce o mai pun, m-a observat că sunt cu ele pâlnie şi, din cauza asta, şefule, calcă-ţi pe inimă şi dăi banii înapoi! Ce să mai zic?… De la cea de la biroul „Luna, Catastrofele şi Efectul lor asupra Ritmului cardiac” pur şi simplu îi trăgea nădragii în jos, în holul principal al institutului. O întărâta cea de la „Licitaţii de ochii lumii”: „N-ai să reuşeşti!” şi râdea cu o gură până-n tavan bătând pumnii unul de altul. Ăla de la: „Monumente funerare, Vile fără autorizaţie, Monumente arhitecturale inexistente, Drumuri tencuite”, una două, şefu’, iese pe uşa din spate, şi ore întregi azi se tocmeşte cu nişte domni, după care mâine, aceştia se pun pe treabă! Adică înfig hârleţul în fundaţii şi imediat sosesc şi betoanele. Lumea zice că amândoi sunteţi înţeleşi… Dacă nu este aşa, zidiţi uşa aceea! Pe când madam Monastire, doborîtă de atâtea sporuri şi-a mai cumpărat o corcoaţă de la firma: „Pupaţi-aş Africa!”. Acum spuneţi-mi şi mie, cel de la „Cultura Râgnetelor Postdecembriste” este angajat sau liber profesionist?… Una, două, acasă!… Una, două, recuperări!… Una, două, cu nevasta prin piaţa oraşului!… Sunteţi prea bun!… Să fi fost eu în locul dumneavoastră, acest individ cu fundul de vădană, nu apuca niciodată să pună mâna pe mânerul clanţei institutului!… În fine!… Negruţa, cum o ştiţi, a lipsit mai mult de trei zile, are certificat medical: depresie sau dereglare de ciclu. Spune la toată lume că îi stă inima în loc când o puneţi să semneze nişte acte răsucite în aşa fel încât în niciun caz nu ieşiţi în pagubă. Iar cea de la bani s-a spovedit la părintele Pârlitu’ afirmând că e gata, de cum vă vede, să înghită cheia de la casa de parale a institutului… Aşa i-a raportat doamna Aglaia şefului când acesta s-a prezentat la institut după ce efectuase îndelung un schimb de experienţă cu un alt institut similar aflat pe ţărmurile Adriaticii, ori ale Oceanului Pacific. Şeful a privit-o admirativ şi-a notat tot în agenda personală pe care o ţinea, însă, sub cheie, şefa de la biroul „Legi de pomană, Audienţe interzise şi Pomeni electorale”.

– Ce m-aş face fără dumneata, doamnă Aglaia?… La auzul acestor vorbe atât de convingătoare şi dătătoare de speranţă veşnică pe post, doamna Aglaia a început să se frământe toată de plăcere trecându-i prin minte că mai este atâta vreme până o să înceapă a îmbătrâni. Stând pe scaunul din biroul său enorm începu să se subţieze învăpăiată de nişte amintiri îndepărtate ce-o făceau să se simtă în al noulea cer. Atunci şefului îi fu frică, ca nu cumva distinsei noastre doamne să nu-i vină o altă idee năstruşnică aşa cum lesne se putea citi în ochii ei apoşi în care se scălda o flacără misterioasă, răzleaţă, răsucită şi rămasă pe fundul sacului cu cărbuni, de prin preajma războaielor mondiale. Deschise repede uşa de la birou şi se încuie în el răsucind cheia de două ori ca să-l sară ceasul rău… Doamna Aglaia a fost văzută de un boactăr într-o noapte, spun gurile rele, pândind asiduu poarta înaltă a institutului pe care cânta o cucuvae. Şi când l-a văzut pe şef dându-se jos dintr-o maşină a mili…, pardon a poliţiei, bandajat la cap, încopciat, capsat, abia ţinându-se pe picioare, a ţipat prelung: „Moooooor! Ţineţi-mă că moooooor!” de a urlat de-atunci, noapte de noapte, de la Bobotează până la Sânt Ilie, toţi câinii vagabonzi din oraş spre disperarea şefului de gară care a luat-o pe calea ferată înspre Bucureşti: „Numai stau aici că înnebunesc cu totul!” A doua zi de la eveniment, pacienţii au văzut-o pe doamna Aglaia în biroul şefului institutului văitându-se:
– Şefule, să nu mai faci de-astea că aia sunt! Şi nu mai are cine să vă poarte de grijă, că pupăza, după care vă sfârâie călcâile de la biroul „Salarii Nemeritate, Impozite Plătite pe Timpul probabil şi Fuga de Răspundere” este gata-gata să sară în braţele pârlitului ăla de la „Incendii neştiute, Căpriori afumaţi, Grătare încinse şi Becuri arse” care şi-a mutat domiciliul în polata călduţă a distinsului nostru institut. N-are cine să vă mai spună că Ogarul Roşu, tot câine a rămas şi latră la civilii acoperiţi din garnizoana „Sincerităţii”. Pacienţii aflaţi atunci pe holul „Institutului Îmbătrâniţilor Precoci” l-au văzut pe şef ieşind din birou cu turbanul medical pe cap precum un leu din altă eră. I-a explodat de furie un dinte sănătos, crăpându-se în patru atunci când înfipt în faţa impunătoarei doamne Aglaia a ţipat scoţând flăcări pe ochi, nas, fund şi pe gură:
– Ieşi afară, şuncă mucegăită!
De atunci, doamna Aglaia ameninţă cu vocea scăzută, a flacără stinsă şi moale de lampă numărul 5 care nu mai are gaz:
– De mâine ies la pensie pentru totdeauna! Dar o ştie bine şi şeful ca, dealtfel, toată suflarea din oraş că acest lucru care nu se va întâmpla în vecii vecilor pentru că nimeni de pe pământul ăsta nu-şi poate închipui cum în locul doamnei Aglaia, ar putea fi promovată cea de la biroul „Organe Răzvrătite şi Fără de Leac” care nici în ruptul capului nu concepea să stea alături de şef:
– Îi pute gura de parcă ar mânca mereu coceni de sfeclă furajeră şi de varză amestecată cu parfum marca „Karl Antony”, Paris. Plus că una, două, îşi trage brăcinarii în sus din cauza burţii de gravidă în luna a noua. De ce dracu, nu şi-o fi luând nişte cozondraci, că din câte ciubucuri venite din pomeni ar putea să-şi cumpere Las Vegasul. Iar dacă mai insistaţi, parol!, mă spânzur sau îmi pun coada pe spinare! Alegeţi!… Lucrurile au intrat pe făgaşul normal când pacienţii din „Institutul Îmbătrâniţilor Precoci” l-au văzut pe şef de ziua sărbătoririi curcanului american, faţă în faţă, cu doamna Aglaia savurând amândoi o cafea din aceeaşi ceaşcă de porţelan chinezesc:
– Şefu’, vezi că aia…
Şi limba de girafă (52,7 cm) a doamnei Aglaia intrase cu totul în urechile clăpăuge a şefului, încremenit de plăcere… Asta se întâmpla până mai ieri, dar în zilele următoare, dacă este cazul, vă vom ţine la curent prin uşa întredeschisă ce se mai întâmplă demn de semnalat prin institutul aflat de-acum pe strada Aşteptării, nr. 1, din oraşul pierdut pe meridianele nesfârşite ale lumii.

You may also like...

Leave a Reply