Febra finală (1938-1940) (I)

XXXII

După mai mult de un deceniu Mihai Haret este nevoit să renunţe în toamna anului 1937  menţiunea “preşedinte T.C.R.”, pe care şi-o alătura semnăturii pînă şi în cele mai neînsemnate înscrisuri. În noile condiţii, ştafeta a fost preluată de titulatura “preşedinte F.S.T.R.”*1. Cînd va fi deposedat (peste un an) şi de această onoare, vechea calitate de “geograf alpin” fiindu-i insuficientă, va căuta sprijin în trecut, pretinzînd că a fost secretar general S.T.R.*2
Pierderea acestor galoane coincide cu o campanie fără precedent de menţinere în atenţia opiniei publice, centrată pe sublinierea meritelor personale în istoria turismului. M. Haret vesteşte acum mai mult ca niciodată despre performanţele sale, considerate cu nimic inferioare reuşitelor noilor generaţii.
În  această  acţiune,  prezenţa  cîtorva fideli  se  impunea.  Ori,  după  obiceiul  pămîntului,  nu  puţini  îl părăsesc după octombrie 1937, motiv pentru care M. Haret întăreşte relaţiile cu prieteni mai vechi, precum Albert Nacht, C.I. Ionescu şi Albert Baer, probînd de asemenea o călduroasă amiciţie cu Nicolae Ioan, preşedinte al asociaţiei România Pitorească. Concomitent, regele detronat încearcă să dreagă relaţiile cu Ion Udrişte-Olt, apreciind public activitatea ADMIR-ului*3.
Campania apela cu precădere la cuvîntul tipărit, îndeobşte prin intermediul Enciclopediei turistice, dar şi al Buletinului A.T.R.P. În 1938 alpiniştii români, cuceritori de trei ani ai peretelui Gălbenelelor, încep să deprindă tehnica modernă de căţărătură, graţie căreia vor izbuti parcurgerea unor trasee cu ridicat grad de dificultate, ca Surplomba Mare şi Hornul Ţapului. Tot atunci, Mihai Haret ţinea să uimească cu performanţele lui montane de la începutul secolului, aşternînd pe hîrtie articolul “O excursie în munţi acum 36 de ani”*4…
Arsenalul îi era cel obişnuit:
– revendicarea unor trasee, multe la număr, parcurse la vremi îndepărtate: Văile Peleşului, Jepilor, Albă, Mălinului şi Cerbului (1898-1901)
– …în condiţii de mare sălbăticie a munţilor noştri…
“Nimic din ceea ce ajută azi pe excursionist, nu exista acum 36 de ani; poteci nu erau, afară de cele naturale; marcări şi semnalizări, nici atît; casele de adăpost păreau irealizabile […] În Bucegi nu-i urcau de plăcere nici o sută de persoane pe an.
Douăzeci şi cinci de ani n-am cunoscut altă găzduire de noapte pe munţi şi n-am avut alt fel de acoperămînt decît bolta înstelată, ori cerul înnorat, ameninţător şi chiar ploaia persistentă.”
– … dintre care unele chiar în premieră (“descoperiri şi explorări, cum le ziceam cu oarecare îngîmfare”)
“Bucşoiul, Valea Bucşoiului şi Valea Morarului, pe care noi le-am făcut cei dintîi, în 1901, sub conducerea lui Ştefan, ciobanul din Moraru.”.
– … în ciuda strîmtorării materiale a protagonistului*5
– … înfruntînd opinia nefavorabilă a contemporanilor
“Nebunii de Golzii care colindă munţii…”*6
Toate aceste pretenţii sînt însă cusute cu sfoară albă. Drumurile lui M. Haret în abrupt, reduse altminteri la număr, au debutat în realitate către sfîrşitul primului deceniu al secolului. Nici gînd să treacă prin aceste locuri la 1902, caz în care, după cum am mai arătat, ar fi ezitat să scrie despre Casa Omul că “n-a fost construită decît în 1905”. Neîntemeiată este şi pretenţia stabilirii de premiere pe drumurile pomenite. Trecem aici peste ideea de premieră sub conducerea unui cioban. Dar nici primul turist pe Valea Morarului, de exemplu, nu a fost M. Haret, întrucît îl precedaseră alţii *7.
Mai mult, autorul în cauză nu a călcat itinerariile revendicate, cărora nu le ştia nici măcar poziţia exactă pe teren. S-a inspirat în schimb din scrierile vremii; în cazul traseului “Bucşoiul”, de pildă, dintr-un articol semnat N. Bogdan; despre Valea  Bucşoiului, a aflat din harta Ţiţeica (dar nu i-a ştiut vreodată amplasamentul exact).
La 1939 (E.T.R.), cu un an înaintea morţii, descriind segmentul de potecă  Bucşoiul–Omul, M. Haret confunda Valea Bucşoiului cu “un fir secundar al Văii Morarului”*8.
Asemănător erau întocmite şi alte materiale haretine din epocă. În “Cuptorul Răducului din Jepii Mici”, de pildă, autorul, care nu pomenise vreodată de acest punct în scrierile lui, susţine că l-a vizitat în nenumărate rînduri. După toate aparenţele, “Cuptorul lui Răducu” (În Bucegi, 1907) este un loc din categoria celor pe care Nestor Urechia nu s-a sfiit să şi le recunoască drept invenţii (“cuptorul cel cu balcon […] şi cu salon-dormitor- sufragerie” din Poiana “Tăinuită” a Văii Seci a Caraimanului – Robinsonii Bucegilor, 1916, ori Baden-Powellian– Refuge din Valea Caprelor, în Vraja Bucegilor, 1926).
Chiar şi aşa, dacă N. Urechia plasează Cuptorul Răducului “în Valea Urlătoarei, sub Jepii Mici”,  în apropierea unui “izvoraş”, M. Haret îl localizează în plin abrupt, pe coama dintre văile Urlătoarea Mică şi Comorilor, la altitudinea de aprox. 1.810 m*9, cu menţiunea că “de la Urlătoarea apă nu se mai găseşte”…
________________________________
1) Tot acum M. Haret devine, din redactor-şef, director al publicaţiei teceriste, care se metamorfozează şi ea, din Calendarul turistic, în Enciclopedia turistică românească)
2)Într-o scrisoare din 24 sept. 1938 (Buletinul A.T.R.P., p.99), M. Haret afirmă: “… din 1915 cînd am fost ales pentru prima dată secretar general al Soc. Turiştilor Români”. Pretenţia va fi preluată integral de către Radu Sp. Haret (op. cit.) şi parţial de către I.I. Dunăreanu şi Iosif Gold (op.cit.: “secretar”). Or în anii cînd M. Gold-Haret s-a aflat în S.T.R.,secretar general al grupării a fost Traian Lalescu, iar secretari Popovici Hatzeg (1913), I.D. Protopopescu şi I. Popescu- Băjenaru (1914-15) (cf. Anuarelor S.T.R. din respectiva perioadă).
3) Vezi rîndurile lui M. Haret în registrul casei Babele, la cap. ADMIR.
4)  O deosebită conştiinţă de sine îl face pe M. Haret să precizeze că nu el s-a prezentat (precum un solicitant de rînd…)  cu materialul  la  redacţia  Buletinului  A.T.R.P.,  ci  aceasta  “mi-a  cerut  descrierea  unei  excursii  din timpurile începătoare ale alpinismului românesc, cînd un drum de munte însemna o mică expediţie”. Asemănător se procedase în al treilea Anuar al Bucegilor (articolul “Sinaia veche”), procedeu repetat de C.I. Ionescu în 1939: “Buletinul Alpin al CAR (sic) a solicitat […] domnului Mihai Haret un articol de istorie alpină românească”. După cum “scrisori primite în 1937 şi 1938” ar fi solicitat directorului un articol despre Bucşoiul (cînd, de fapt, avem de a face cu replică voalată la materialul similar publicat de Radu Ţiţeica). 
5) Frosy Neniţescu-Boerescu acreditează şi ea ideea că înainte de primul război “nu existau adăposturi şi mersul pe munte costa foarte mult” (E.T.R., 1946) Costa însă pentru că deplasările Bucurei Dumbravă, ale lui N. Bogdan ş.a. se făceau cu însoţitori plătiţi, cu cai închiriaţi chiar. Niţă Pascu a mers, de pildă, pentru prima dată pe munte la 17 ani, pentru a duce bagajul lui N. Bogdan. Alteori, era angajat cîte un copil doar pentru a duce aparatul foto al orăşeanului îndrăgostit de munte. De acest obicei, al prezenţei în grupul de excursionişti-boieri a ţăranului-servitor, M. Haret nu scapă nici în 1939 (E.T.R.), cînd, “suind” Bucşoiul, şi-l alătură pe Ion Vintilă din Secăria.
6) Chiar dacă am accepta această pretenţie, trebuie spus că Mihai şi Petre Gold se aflau într-o companie mai mult decît ilustră: Dim. Sturdza, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Tr. Lalescu şi mulţi alţii.
7)  Valea Morarului a fost coborîtă de Edward Mysz în 1895, sub conducerea lui Ion Stănilă-senior (cf. Anuarul SKV 1896). 
8) În ciuda văditelor erori, amintitul articol a trezit elogiul unor pretinşi cunoscători ai muntelui, ca Nicolae Ioan şi Albert Baer. Ultimul, de pildă, citise “cu deosebită plăcere, chiar cu emoţie articolul publicat de dl. Mihai Haret, preşedintele Federaţiei de Turism şi neobositul explorator turistic şi ştiinţific al munţilor […] Cei mai de seamă cunoscători ai munţilor noştri: dl. Mihai Haret, Bucura Dumbravă, d-şoara Bragadiru şi alte personalităţi…” (“Amintiri din munţi”, în Buletinul A.T.R.P., sept.1938).
9) “Şiştoaca aproape verticală zisă V. Urlătoarea Mică […] Aprox. la 1.700 m alt o părăsim, pentru a escalada la dreapta panta care formează creasta (?) dintre văile Urlătoarea Mică şi Comorilor. D’asupra ei şi cam la jumătatea distanţei între Brîul Mare al Clăii şi scobitura Urlătorii Mici, chiar în faţa către S. de Claia Mare, ajungem la locul foarte înclinat care ascunde cu gelozie faimosul Cuptor al Răducului (1.810), gaură în stincă perfect orizontală, în care 5-6 persoane se pot adăposti şi dormi”.

You may also like...

Leave a Reply