Febra finală (1938-1940) (II)

XXXIII

Pentru credibilitate, M. Haret îşi împăna aserţiunile cu o sumedenie de date şi fapte. Premiera, de pildă, ar fi avut loc, “fără frînghie”, la 1904, în compania lui N. Bogdan şi a lui N. Soutzo (fireşte, dispăruţi la data relatării), tura fiind reluată împreună cu N. Bogdan, Nae Cocorăscu şi I.M. Văsîi, “sub conducerea magistrală a lui Neculai (!) Jilipeanu”, în 1907. S-ar fi revenit prin acele locuri în 1923, în 1928 (cu “alpinistul francez ing. R. Béchard”) şi în 1932 (cu Jacqueline Salles, Gh. I.M. Văsîi şi Moise Roşculeţ *1).

Într-o asemenea excursie ar fi fost executată o abatere pe Brîul Subţire şi Valea Seacă a Jepilor, devenită apoi subiectul unei descrieri în bună tradiţie haretină: “…cea mai sălbatică şiştoacă ce mi-a fost dat să parcurg, zisa Valea Seacă a Jepilor. După Bucşoi (?) o putem clasa ca una din exploraţiile cele mai emoţionante ale abruptului prahovean…” Frînghia este indispensabilă […] Am făcut-o, o singură dată, în 1913, atunci cînd am petrecut noaptea în «Cuptor» şi în tovărăşia lui G. Soutzo., dr. P.G.-Haret, Gheorghe I.M. Văsîi, sub conducerea lui Jilipeanu. Am fost atunci pe punctul de a pierde pe Gheorghe, care fiind rău lovit în şold de un bolovan venit cu viteză de sus nu se ştie cum, a căzut leşinat şi dacă prin prezenţa de spirit a camarazilor Soutzo şi dr. G.-Haret, care au susţinut puternic coarda n-ar fi rămas agăţat, se prăvălea în prăpastie*2. Norocul a fost că în cîteva minute Gheorghe şi-a revenit, putînd continua ajutat de noi scoborîrea foarte grea*3.” Cum dovezi fotografice lipseau, s-a apelat, cu mici modificări, la sistemul consacrat: “Pe aceste abrupte fotografiile sînt ca şi imposibil de luat, mai ales cu un aparat mare (13×18) ca al meu; de aceea articolul apare Neilustrat*4”. Materialul făcea şi referiri la “flora alpina rară, care îmbracă pereţii şi brînele acestor locuri aşa de greu accesibile… Pe aici am găsit – ca şi în Caraiman – pe Gypsophila petraea Rchb., pe Dianthus Glacialis Haenke, pe Anthenus pyrethriformis Schur şi multe alte plante nobile…”. Rămînînd în domeniu, este de spus că în aceeaşi perioadă (1938), “pornindu-se de la cunoaşterea pe care o am ca şi perfectă asupra Bucegilor, pe care îi parcurg şi îi studiez sub toate feţele şi aspectele de 40 de ani încheiaţi”, Comisia pentru Ocrotirea Naturii i-a solicitat lui Mihai Haret un referat asupra înfiinţării unui parc naţional în Bucegi. În răspunsul său*5, abordînd şi plantele necesar a fi ocrotite, naturalistul M. Haret citează savant plante de a căror existenţă pe teren nu avusese categoric ocazia să se convingă (Iris Sibirica,Braba Compacta şi Braba Hayinaldi – “pe surplombele Văii Gălbenelelor”, Braba Transilvanica “pe Colţul Gălbenele, în Vîlcelul Mortului şi Albişoarele Văii Albe”). Aserţiunile culminau cu citarea că existentă în Bucegi a speciei Dianthus Callizonus, “cunoscută pînă acum doar de pe Crestele Pietrei-Crai”. Descoperirea de către Mihai Haret, în Bucegi, a speciei “Dianthus Callizonus binecunoscut pînă acum numai după crestele Pietrii-Crai”*6 pare că a fost făcută public cu ocazia celei de-a şasea excursii fitogeografice internaţionale (8-9 iulie 1931, cu baza la Casa Peştera). Zvonistica vremii a pretins că exemplarele îndreptăţind anunţul în cauză ar fi fost mutate, în secret, din Piatra Craiului, de către însuşi M. Haret, dar Alex. Beldie este de părere că şeful tecerist a luat Dianthus Gelius drept “Garofiţa Pietrei Craiului”. Schiţa însoţind referatul prezenta şi ea erori grosolane, cum ar fi reprezentarea văilor Urlătorilor, Comorilor şi Seacă din Caraiman ca depăşind (cu sute de metri chiar) limita superioară a abruptului. Aceeaşi tentă, a afirmaţiilor fără minimă acoperire, o regăsim şi în alte articole. Înmărmuritoare performanţe vizau, de pildă, Bucşoiul, unde M. Haret ar fi întreprins o excursie (24 noiembrie 1935) pe clasicul drum al lui Deubel, alături de Albert Nacht*7.

Potrivit obiceiului îndelung exersat, descrierea itinerariului este presărată cu exagerări gen: “fantasmagoric, peretele perfect vertical al Bucşoiului […] munte uriaş şi prăpăstios”, cu pante, pe potecă, “aproape ca peretele” (între care o Săritoare Mare, cu o înclinaţie de 75 de grade, la altitudinea de 1975 m, inexistentă e teren), alături de epitete menite să cutremure de groază cititorul neavizat: extrem de primejdios, formidabil, scabros, înfiorător, diabolic, infernal etc. Paradoxal, în aceeaşi perioadă nimeni altul decît Mihai Haret blama (E.T.R. 1940) lucrările cu “informaţii vagi, dacă nu chiar inexacte, împănate cu fraze frumoase şi de superlative ditirambice, dovadă a unei sărăcii intelectuale şi, mai ales, a unei complete necunoaşteri a descrierilor făcute”. Acelaşi autor considera că un bun articol turistic nu trebuie să fie “o simplă adunare de fraze plăcute, pline de uimiri, de exclamaţii, de superlative şi de alte asemenea calificative, care dau iluzii, însă nu informează cîtuşi de puţin…”. Trecerile autorului prin zonă erau atent contabilizate: Strachina Gălbinării*8 1904; abruptul Văii Rele*9,1908″; “Blidul Caprelor”*10, 1913, 1923 şi 1929. Cu aceeaşi   ocazie forţau pătrunderea   în toponimia românească   denumiri ca Şuhoiul   lui Moise, Fereastra Caprelor, Şuhoiul Cununei, Inelul lui Stănilă, La Cunună, La Tîrsă – puncte aflate în apropierea potecii de pe “Faţa Bucşoiului”. Întregul articol   se voia “o   completare necesară, cu   caracter   istorico-descriptiv”   la articolul despre Bucşoiul semnat în aceeaşi publicaţie, în urmă cu doi ani, de Radu Ţiţeica*11. Replica viza fără îndoială şi un alt material al acestui din urmă condeier, apărut în Buletinul Alpin (1937); de aici M. Haret a aflat de văile Caprelor şi Pietrelor, pe care le-a rebotezat cît se poate de pompos, iar apoi şi le-a atribuit drept premiere. Aceasta deşi în cazul Văii Pietrelor nu-i cunoştea nici măcar amplasamentul exact pe teren*12…

Punînd punctul pe i, trebuie arătat că M. Haret nu călcase drumul lui Deubel şi nici chiar poteca Take Ionescu, pe care o descrie astfel: (Venind dinspre Pichetul Roşu,) “ocolim Valea Bucşoiului […] de unde trecem aproape orizontal şi insensibil pe vestitul munte Bucşoiu (ori pe acest munte se intră de la Pichetul Roşu, n.n.). Vederea foarte întinsă devine deodată superbă: la stînga se înalţă provocanţi pereţii abrupţi ai Morarului şi Bucşoiului”. (din locul respectiv nu se vede Morarul). Nu este o greşeală de tipar şi nici o scăpare a condeierului, întrucît în acelaşi material se afirmă negru pe alb că “la Pichetul Roşu ne aflăm […] la baza peretelui vertical al Morarului”. Ignoranţă trădează şi unele fotografii ale autorului*13.

“Spre neştearsă amintire”, în articolul “Bucşoiu” sînt consemnate şi alte date care “făcînd parte din istoria premergătorilor, nu trebuie să se piardă.” Veridicitatea lor este însă mai mult decît contestabilă, căci:

– Fr. Deubel nu “a descoperit trecerea prin peretele vertical al Pietrei-Crai […] venind din Plaiul Foii”, deci urcînd, ci în coborîş, pe un drum ce fusese parcurs nu doar de ciobani şi vînători, dar şi de alţi membri SKV;

– acelaşi Deubel n-a săpat treptele de pe blocul de conglomerat de la Omul în 1899, cum afirmă M. Haret, ci cu unsprezece ani înainte, probabil o dată cu marcarea drumului peste Faţa Bucşoiului (existenţa acestor trepte, la 1886, este pomenită de Ioan Turcu, în Excursiuni pe munţii Ţării Bîrsei şi ai Făgăraşului, 1896).

Însuşi prenumele lui Deubel este redat greşit: “Frideric”;

– poteca Take Ionescu sfîrşeşte la Prepeleac, şi nu coboară de aici (cu atît mai puţin pe Brîul Mare al Bucşoiului, cum afirmă M. Haret) la Casa Mălăieşti*14.

________________________________

1) Pînă să piară la 1938 într-o avalanşă, Moise Roşculeţ lipseşte din scrisele lui M. Haret…

2) Clişeul fiinţa cel puţin din 1926: “Pe Valea Verde era chiar să cad în prăpastie odată cînd o făceam cu Butmăloiu” (scrisoare către R. Ţiţeica, 10 oct. 1926).

3) Pe o schiţă din Turing Clubul României, 1930, M. Haret plasează V. Seacă dintre Clăi, la sud de punctul “1863” (Claia Mare), în realitate aceasta aflîndu-se la nord..

4) Cu un aparat similar, “Taica” Dem Stoenescu cutreiera traseele mai uşoare din abruptul Bucegilor (o excelentă fotografie a Colţului Mălinului, din Brîul Mare al Coştilei, am putut admira în locuinţa lui Fl. Ştefănescu).

5) Articolul a fost publicat în revista Vasile Adamachi din Iaşi, iar ulterior reluat în broşură.

6) Parc naţional în Bucegii Superiori, 1938.

7) Spre deosebire de C.I. Ionescu şi A. Baer, A. Nacht nu consacră în această epocă ditirambi directorului E.T.R., dar nici nu pare să fi protestat în faţa afirmaţiilor lui M. Haret din articolul Bucşoiu.

8) Sub conducerea lui Ion Stănilă, “ca premieră, cu moş Bogdan, în 1904, prin Strachina Gălbinării şi marele abrupt nordic, începînd chiar din circul doi al Mălăieştilor şi pînă sus în vîrful mare al Bucşoiului. Poate voi povesti odată această escaladă formidabilă, care a durat 11 ore şi pe care am repetat-o în 1909, cu Georges Soutzo şi cu […] doctorul P. G. Haret, sub conducerea lui Jilipeanu şi a lui Ştefan […] din Moraru.” Aici, mai bizară chiar decît o premieră montană alături de un cunoscător al locurilor este repetarea unei astfel de ture sub conducerea unei călăuze.

9) ” … făcut de noi ca premieră, sub conducerea ciobanului Ştefan, din Moraru…” Reamintim că denumirea de “Valea Rea” aparţine fraţilor Ţiţeica şi a fost lansată în 1928. Dacă ar fi avut cunoştinţă de acest toponimic (măcar prin intermediul acelor vînători care, independent, îl foloseau), Mihai Haret l-ar fi amintit în scrierile sale de pînă atunci.

10) Este posibil ca “Blidul Caprelor” să fi rezultat în retorta haretină din amestecul Blidul Uriaşilor (Coştila) – Valea Caprelor (denumire dată în Bucşoiul de Radu Ţiţeica).

11) I.I. Dunăreanu, Călător prin munţi, p.200.

12) Trecînd pe la obîrşia Văii Pietrelor, M. Haret remarcă doar “şiştoaca infernală a unui afluent scabros al [văii] Mălăieştilor”, eroare sesizată şi de I.I.-Dunăreanu (op.cit., pag. 208).

13) La pagina XIX a aceluiaşi volum (1939), se află o imagine luată din apropierea Pichetului Roşu, către nord, cu legenda “Moraru şi Bucşoiu, doi munţi din Bucegi puţin umblaţi”… Or Morarul se află la sud de Pichetul Roşu.

14) În ciuda tuturor acestor neajunsuri, I.I Dunăreanu (op.cit., p.207) a ţinut să releve “preţioasele informaţii despre istoria atît de puţin cunoscută a drumeţiei româneşti” oferite de articolul în cauză.

You may also like...

Leave a Reply