Cincizeci de ani de „succesuri”!

ZIAR DE SINAIA este un ”spaţiu” de exprimare liberă, iar răspunderea pentru cele afirmate revine exclusiv autorilor în cauză. Redacţia şi colaboratorii nu îşi asumă responsabilităţi pentru punctele de vedere formulate de alţi contributori.

Doru CERNESCU

Vineri, 25 mai, s-a „comemorat” la cazinoul din Sinaia împlinirea a 50, 51, 52… 65 de ani de la căsătorie, perechile „vinovate” sau ce a mai rămas din ele fiind prezente la festivitate aşa cum au făcut-o şi în celelalte 11 ediţii anterioare. Totuşi, noi, „tinerii” însurăţei ce împlineam doar 50 de ani,  serbându-ne „nunta de aur”, coincidenţă, formam acelaşi număr ca al edililor, adică 12 (bine măcar că nu 13), dar din întreg reprezentam doar „plutonul” de înaintare pentru că restul trupei (până la aproximativ 400 combatanţi) se „lupta” pe ringul de dans cu bastoanele şi reumatismele, ţopăind nevoie mare în memoria celor ce s-au grăbit să deschidă calea spre un alt început, într-o altă viaţă, fără vicisitudini, pomeni şi regrete. Că a fost frumos nu zic ba, a fost. Dar cu suma de 100.000 de lei cheltuiţi fără a mai pune la socoteală „închirierea locaţiei”, se puteau realiza multe, mai ales acum la spartul târgului când, zice-se, nu   mai sunt bani nici pentru pungile şi cizmele din campania electorală. Dacă ne raportăm totuşi la toţi anii din ultimele trei mandate şi la toate pomenile ce au menţinut deschis apetitul electoral al tinerilor de vârsta a treia (respectiv festivitatea de ziua femeii, dar numai acelora înregimentate, excursiile de pocăire şi trezire pe la sfintele mănăstiri şi altele), rezultă că pentru binele comunităţii de astăzi s-a cheltuit peste un milion de euro. Adică s-au plătit în van taxele pentru parcarea autoturismelor şi de către „neaveniţii” turişti, dar şi de către localnici. Da, domnilor bunicuţi, ca dumneavoastră să vă zbenguiţi pe dalele istorice ale edificiului numit cazino (nu casino), fiii, nepoţii şi musafirii v-au plătit consumaţia, deci a meritat sacrificiul? Fireşte, cei ce au trăit în van până la această vârstă, fără a lua viaţa şi greutăţile în piept, fugind de muncă şi de responsabilităţi ca dracul de tămâie, ar putea spune că a meritat, pentru ei nimic din afară nemaicontând. Însă, cei onorabili, se complac şi ei în acest joc egoist? Pentru început, ca la orice „luptă”, s-a dat întâietate celor trei preoţi ce au ţinut o slujbă frumoasă ce m-a dus cu gândul la „cucernicia” mesenilor care în proporţie de 90% ascultă o asemenea slujbă o dată pe an, când le vine rândul la pomană, că şi ei fug de biserică la fel ca celălalt de tămâie. Şi nu ar fi asta chiar cea mai mare problemă, dar şi faptele lor sunt pe potriva credinţei, vânzându-şi atât drepturile şi conştiinţele, cât şi sufletul pentru o colivă. Numai că dincolo nu se pune şi coliva pe balanţă, fraţilor! În sfârşit, asupra meniului sofisticat nici nu are rost să mai insist, aşa cum nu o fac nici asupra muzicii tinereşti neadecvată pentru mai puţin tinerii invitaţi. Ba nici asupra „straiţelor” de colindat ce probabil ni s-au oferit cu semnificaţie (să ne grăbim să-l mai colindăm şi pe sfântul, ori pe tartorul…) în funcţie de fiecare cu fiecare. Dar nu am înţeles de ce ni s-a oferit şi câte o veioză fără bec… Să fie doar ca suport pentru lumânarea festivă ori asemeni imnului naţional „Deşteaptă-te române” are o semnificaţie clară, pe care noi, majoritatea, nu putem ori nu vrem să o înţelegem!   Cert este că ceva ni se transmite prin acest „simbol”, de aceea insist asupra semnificaţiei veiozei fără bec, presupunând că aceasta poate fi, că nu mai suntem în tunel ci chiar în puţ, iar lumina o avem şi nu o avem, de aceea şi trăim doar uitându-ne spre trecut. Totuşi, când vom pleca spre plaiurile verzi (sau roşii) ce ne aşteaptă să nu uităm să ne luăm şi veiozele, că becurile ni le va da sfântul (care o fi de serviciu în ziua respectivă la poartă), în funcţie de sectorul în care urmează să ne „gospodărim”. Desigur, o altă semnificaţie a veiozei, e drept, mai acidă dar cu atât mai adevărată, ar fi că am îmbătrânit degeaba dacă nici până acum nu am reuşit să discernem răul de bine şi minciuna de adevăr, de aceea avem şi ţara pe care o merităm. Totuşi, ce vom lăsa urmaşilor şi ei urmaşilor lor? Să îmi fie cu „iertăciune” domnule Primar, dar ar mai fi totuşi şi alte mijloace de a-i mulţumi pe cetăţenii urbei şi pentru a nu se spune că eu doar prezint anumite aspecte „neconforme” fără a le găsi şi rezolvarea precizez: dumneavoastră ori, de ce nu, tot stafful” ce reprezintă autoritatea locală – şi când spun tot stafful nu mă gândesc şi la femeia de serviciu, ci numai la cei câţiva ce reprezintă diversele compartimente şi comisii ale executivului şi chiar Consiliul local – puteaţi să ne faceţi în locul „comemorării” eventual o cu totul altă bucurie, şi anume să ne întrebaţi pe fiecare ce dorinţe şi necazuri avem şi în limita legalului, normalului şi posibilului să ni le şi rezolvaţi (evident când se pot rezolva fără prea mare cheltuială şi bătăi de cap), că în zadar ne onoraţi o dată sau chiar de mai multe ori când împlinim 50 de ani de căsnicie, că până atunci şi după aceea ne ignoraţi cu lunile sau chiar ajungem să ne judecăm pentru un drept ce îl avem şi nu îl mai avem, ori pentru un abuz comis împotriva noastră chiar de angajaţii din subordine. În acelaşi context, nu tot stafful, ci doar domnul Primar, un consilier şi un poliţist comunitar îşi puteau răpi o zi, fie chiar şi din timpul liber, deplasându-se la locaţia fiecărui cuplu (evident numai în cazul celor ce urmau să-şi serbeze „nunta de aur” şi desigur înaintea datei „comemorării” după o înştiinţare prealabilă pentru a nu-i surprinde pe „tinerei” în pijamale) şi, la concret, văzut ce şi cum o duc, chiar dacă ajutorul în multe cazuri ar veni tardiv. Ar fi totuşi o dovadă că cineva se mai preocupă şi de ei chiar dacă numai la ocazii festive. Ulterior, la o dată prestabilită, în faţa primăriei unde e loc destul şi pentru publicul neimplicat direct, ar putea fi chemate „perechile” (dar numai cele ce au împlinit ori urmează să împlinească 50 de ani de „vechime în muncă” în anul respectiv) şi acestora, în funcţie de meritele recunoscute şi problemele evidenţiate, să li se acorde oarece ajutoare pe lângă placheta comemorativă şi diploma de merit. Aceasta ar putea şi ea evidenţia simbolic valoarea titularului luând în consideraţie aportul în dezvoltarea comunităţii, într-ajutorarea semenilor, valoarea intelectuală etc., aprecieri ce vor veni nu de la politicieni, ci de la cei implicaţi, diploma având, ca şi în cazul distincţiilor, trei grade valorice. Desigur, pe lângă toate acestea, iniţiativa ar mai putea conţine şi o altă recunoaştere. Pentru o zi acordându-li-se cuplurilor onorul de a purta banderola tricolorului (ca primarii) pe diagonală, cu singura deosebire că ar fi mai îngustă şi li s-ar cânta de trei ori la mulţi ani de către fanfara anume solicitată, pentru că în zadar ne pupăm astăzi, dacă de mâine ne reluăm periplul solicitând ceva şi, fără să fim băgaţi în seamă, o mai ţinem aşa încă 50 de ani…

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnule Primar, domnilor Consilieri,

             Prin prezenta îmi fac datoria să vă atenţionez asupra faptului că se impune – da – se impune stoparea risipei şi în prim plan se detaşează achiziţionarea operei de „hartă” modernă a lui Ştefan Rîmniceanu, nu doar neadecvată pentru ceea ce a reprezentat şi încă vrem să reprezinte Sinaia (a doua capitală a României – reşedinţa de vară a regalităţii), ci şi inestetică pentru locaţia amplasamentului unde se tot fac experimente pe banii noştri. Mai mult chiar, cu suma respectivă (dacă am avea bani în exces) s-ar putea achiziţiona ceva mult mai aproape de arta adevărată, nu modernisme care după câţiva ani ajung la gunoi, aşa cum a ajuns o operă similară ce se afla în Piaţa Aviatorilor din Bucureşti. Ar trebui să avem alte priorităţi acum când aproape toate lucrările edilitar publice necesită refinanţări pentru reparaţii, când zidurile în proporţie de 20-25% s-au ruinat ori urmează să se ruineze, când, zice-se, nu se mai găsesc bani pentru cultura adevărată, când tinerii pleacă unde văd cu ochii în căutarea unui loc de muncă, etc. Concluzionând, Sinaia trebuie să rămână şi după dumneavoastră tot un oraş tradiţionalist, cu orientări către arta autentică (aşa deosebindu-ne de oraşele industriale, dar fără industrie din împrejurimi), viaţa şi calitatea comunităţii noastre necâştigând nimic. Ba, din contră, dacă tot ţineţi neapărat să puneţi ceva pe muşuroiul din sensul giratoriu, puneţi una dintre cabinele telefonice moderne pe care o puteţi umple cu dosare în care primăria a figurat ca pârât în ultimii zece ani, că şi asta tot istorie e, altfel i-am găsi utilitatea. Totuşi, vă mai atenţionez că dacă vă veţi crampona de asemenea proiecte păguboase, inestetice şi inutile în detrimentul lucrărilor şi investiţiilor strict necesare, veţi avea nu doar un dosar pe rol pentru prejudiciile aduse, ci, în mod cert, veţi returna şi o bună parte din banii europeni atraşi, sesizarea aşteptându-şi numai data. Şi să nu spuneţi atunci că alţii sunt de vină pentru golul din buget.

You may also like...

Leave a Reply