Două articole din 1939 (I)

XXXIV

“Adevăraţii alpinişti, adică aceia care în mod cinstit cuceresc pas cu pas muntele greu şi înalt, trebuie să lupte […] contra acestor tendinţe de acaparare şi autoglorificării. De aceea e bine, de cîte ori posibilităţile se prezintă, să folosim faptele aşa cum în mod real s-au petrecut”.

Semnatar al rîndurilor citate mai sus este Mihai Haret.

Atitudinea sa nu trebuie să mire. De cînd e lumea, nimeni nu a făcut mai mult caz de principii decît cei dispuşi să le încalce cu maximă uşurinţă. Cam tot de atunci, omul a văzut lesne la alţii defectele pe care le posedă el însuşi… De la acest adevăr nu a făcut excepţie nici înţeleptul din Calea Codrului: “Constatăm în ultimul timp, că aşa-zişi alpinişti se împăunează cu merite pe care nu le au, făcînd o gălăgie de rîs în jurul unor escalade sau inexistente, sau de mîna a cincea. Astfel, nu mai departe decît în august trecut (1938) a avut loc la Sinaia o violentă altercaţie între două grupe de excursionişti, care revendicînd fiecare pentru sine gloria primei ascensiuni a Văii Seci a Caraimanului, erau pe punctul de a se război…” Cunoscînd “din informaţii precise […] că nici una din cele două grupe care se certau […] nu a urcat în 1938 Valea Seacă”, cel erijat în arbitru desemna drept cîştigătoare o… a treia tabără. Ca din întîmplare, teceristă la dată reuşitei… Concret, premiera părţii inferioare era atribuită lui Mircea Chernbach, la 1927, care ” a suit […] pînă pe la 1820 m., de unde a părăsit-o, a luat ori Vîlceaua Mortului în sus, ori vreo brînă de d-asupra ei, răzbind în Brîul Portiţei”. Datele sînt vădit preluate din al treilea Anuar al Bucegilor (articolul “Valea Seacă a Caraimanului” şi harta abruptului), volum consultat însă neatent (valea avea pe atunci “renumele de vale puţin umblată”, deci totuşi umblată)*1.

În ce priveşte întregul traseu, “prima escaladă” era acordată echipei Albert Nacht*2, Filică Pascu şi “inginer N. Rădulescu*3 din Buşteni”, la 10 septembrie 1928: “… Au ajuns la confluenţa cu Vîlceaua Mortului (1.820), adică cam pînă unde fusese cu un an în urmă arhitectul Chernbach […] Mai departe, au continuat urcuşul pînă la Vîlcelul următor (1.940), de unde se desfăşoară pe stînga (cum suim) brîne acoperite de iarbă ce răspund pînă în Brîul Portiţei […] Şi-au reluat escalada cu ajutorul espadrilelor şi al corzii […] La alt. de 2.000 m imediat d’asupra Brîului Portiţei au dat de primul «Horn», larg numai de 60-80 cm., în timp ce valea are pe acolo abia 2-4 m lăţime totală şi 70° înclinare. «Hornurile» de acum se succed unul după altul şi de la 2.000 la 2.100 m […] sînt nu mai puţin de şapte sau opt, avînd fiecare 4 pînă la 14 m înălţime. Între 2100 şi 2.160 aprox. se găseşte al nouălea «horn», lung şi foarte greu, căci nu are prize. La alt. de 2.180 m […] au părăsit firul văii, care de altfel mai sus dispare chiar şi luînd-o puţin pe cracul din stînga, au urcat d’adreptul panta aşa cum s-a putut pînă la buza (2.270) de sub Crucea Eroilor […].” Neştiinţa lui M. Haret în ale locurilor pomenite este evidentă, situaţie în care s-a acordat credit deplin schiţei R. Ţiţeica, relatărilor echipei F. Pascu-A. Nacht şi… imaginaţiei proprii. Graţie primeia a fost plasată confluenţa Hornuri-Valea Spălăturii mai sus de gura Vîlcelului Mortului, de unde pretenţia că de la confluenţa cu Vîlcelul Mortului “au continuat urcuşul pînă la Vîlcelul următor” (Hornurile). Caracteristicile săritorilor (nu şi altitudinea lor, care este inventată), informaţia privind evitarea Hornurilor în partea inferioară – nu însă pe “malul stîng…(cum suim)”, de fapt inaccesibil – cît şi faptul că firul ar dispărea deasupra Brîului de sub Streaşină par să decurgă din spusele celor doi sinăieni amintiţi, cu menţiunea că aceştia, datorită dezinteresului, emoţiei ori uitării, nu par să fi reţinut prea multe detalii. Paradoxal, autorul nu pare să fi luat în seamă Buletinul Alpin, sau măcar călăuza Dunăreanu. De la înălţimea aceleiaşi priceperi de excepţie, M. Haret s-a simţit lezat de faptul că, la cursul de alpinism ţinut în vara anului 1938, delegaţii Clubului Alpin Român nu au găsit de cuviinţă să trateze şi despre istoria mersului pe munte de la noi. Mai exact despre modul în care directorul Enciclopediei Turistice privea subiectul respectiv. Pentru remedierea acestei lacune, M. Haret a acţionat prin intermediul unui vechi colaborator. Este vorba de C.I. Ionescu*4, cîndva îngrijitor al Anuarelor Bucegilor şi a cărui stea turistică părea să fi apus după 1930. După un deceniu de tăcere însă, institutorul sinăian se produce cu un energic articol, intitulat “Cuvinte despre alpinismul tehnic în România”. În ce calitate aborda C.I. Ionescu delicata problemă ? O spune el însuşi: “Încă din 1927-1928, prin Anuarele doi şi trei Bucegilor, eu m-am sesizat de această chestiune, pe care o vedeam în dezvoltare. Aveam de gînd chiar să fac în anuarul următor […] un articol asupra istoricului alpinismului în România, ca unul care – imediat după domnul Mihai Haret – aş fi fost îndreptăţit la aceasta, atît pentru faptul că m-am ocupat destul de activ de chestie, cît şi prin faptul că locuind de mai bine de 35 de ani la baza acestor minunaţi Bucegi, am cunoscut […] toate încercările şi frămîntările premergătorilor noştri.” Nu cunoaştem măcar un rînd legat de deplasarea lui C.I. Ionescu fie şi pe cea mai banală potecă turistică, producţiile de pînă atunci ale acestuia limitîndu-se la notele redacţionale din Anuarele Bucegilor (unde plasează Pichetul Roşu “pe Moraru, jos la Dihamu”!). Chiar în textul de mai sus, institutorul sinăian nu- şi face un titlu de glorie din parcurgerea munţilor, ci mai degrabă din traiul la poalele acestora. Oricum ar fi, lui C.I. Ionescu istoria alpinismului îi era destul de străină, altfel nu ar fi stîlcit date de referinţă din acest domeniu (casa de lemn de la Omul nu a fiinţat între 1908-1913, iar adăpostul din Şaua mică a Caraimanului nu a fost ridicat în 1907, aşa cum pretinde el). Atari amănunte nu tulburau însă cîtuşi de puţin demersul institutorului sinăian: “Am fost surprins […] să constat că la cursul de alpinism (al CAR, n.n.) […] chestiunea istoriei n-a fost atinsă, nefăcînd parte din materiile care s-au tratat…”.

________________________________

1)   Mai mult, o descriere şi fotografii ale părţii inferioare din Valea Seacă văzuseră lumina tiparului încă din 1907 (Nestor Urechia, În Bucegi).

2) Din cele spuse nouă de Cristache Dedula şi Florin Ştefănescu, Albert Nacht era în acei ani un om nu foarte tînăr şi fără pretenţii de mare alpinist. Menţiuni ale turelor lui pe munte găsim în Anuarele Bucegilor (nu şi în tabelul executanţilor de “curse grele”). Făcea, de pildă, după propriile afirmaţii, de la Sinaia în vîrful Caraimanului aproape patru ore.

3) Pare să fie vorba de persoana consemnată astfel în Amintirile unui alpinist, 1981, de N. Baticu (pag. 68): “Jenică Rădulescu, inginer şi   vînător din Buşteni, se tot întreba: cum de dispar, deodată, caprele din Valea Seacă a Caraimanului, fără să fie văzute trecînd creasta (Picăturii, n.n.)? Secretul era tunelul…”.

4) C.I. Ionescu a fost institutor (învăţător) în Sinaia, ulterior ajuns în funcţia de director al Şcolii de fete din localitate. Avînd în vedere zelul pe care i l-a consacrat lui M. Haret, nepotul ministrului liberal nu pare să fie străin de această promovare. După al doilea război, C.I. Ionescu era directorul Oficiului Local de Turism. A încetat din viaţă în 1947 (cf. revistei România).

You may also like...

Leave a Reply