Bălăcăreala mânăstirească

Există un obicei cel puţin ciudat de a face diverse prezentări, care circulă apoi prin mailuri şi în care poţi vedea poze cu biserici şi mânăstiri derulându-se pe un fon sonor liturgic. Ce mi se pare straniu e că mai toate mânăstirile sunt fotografiate în aşa fel încât par a se afla undeva foarte departe, în adâncul unor codri de nepătruns, cam cum era palatul celor de la „Tinereţe Fără Bătrâneţe şi Viaţă Fără de Moarte”. Din câte ştiu eu, mânăstirile sunt accesibile destul de uşor celor interesaţi să le viziteze. La cele mai multe poţi ajunge cu maşina, pe asfalt. Şi atunci, de ce oare sunt prezentate în modul ăsta? Poate că se vrea acreditarea ideii că biserica e departe de oameni? Că e un fel de tărâm miraculos, aşa, ca în basme? Că acolo nu pot ajunge decât iniţiaţii sau cei care rup şapte perechi de opinci? Sau poate indivizii care urcă pozele habar nu au ce fac? Nu m-aş mira. Există oameni pentru care Biserica pare a fi ceva care le aparţine în exclusivitate. Ei şi numai ei ştiu care e dreapta învăţătură, toţi ceilalţi fiind nişte ageamii inculţi. Când se întâlnesc doi astfel de indivizi, să te ţii scandal şi acuzaţii reciproce de tipul „eşti un eretic!”. Poate că unii ca aceştia fac poze cu biserici aparent inaccesibile, determinându-i pe mireni să rămână acasă şi să le privească pe monitor, în loc să se suie în maşină şi să le viziteze. Scopul? Să rămână numai ei între ei în curţile mânăstirilor, ca să se poată bălăcări fără martori.

RSB

You may also like...

Leave a Reply