Două articole din 1939 (II)

XXXV

Pomenita “surprindere” nu luase naştere în urmă vreunui drum pînă la Refugiul Coştila (pe care, după cum se va vedea, îl plasează în Buşteni), locul desfăşurării şcolii de alpinism, ci doar din lectura unui articol oferit spre publicare Calendarului Turistic de un participant la acele cursuri, cernăuţeanul Fr. Severin*1.

“Asupra materiilor cursului, n-am nimic de zis*2   fiind bine stabilite, am rămas însă mirat […] că din program lipseşte cel mai însemnat capitol, şi anume: istoricul alpinismului în România, cu care ar fi trebuit să înceapă cursul […]

Îmi pare rău să constat că şi aici, ca şi în multe alte manifestări ale noastre, legătura cu trecutul nu este îndeajuns de puternic cultivată, neacordîndu-se premergătorilor, acelora care au pus bazele alpinismului în ţara noastră, nici consideraţia ce l-i se cuvine, nici destulă admiraţie pentru opera săvîrşită de ei. Şi trebuie să se ştie, că dacă aceşti premergători nu existau, nu perseverau şi nu făceau şcoală, azi desigur nu s-ar fi putut ţine un curs de alpinism în Buşteni, căci n-ar fi avut nici cine să-l ţină şi mai ales nici cine sa-l audieze […]. Tinerii alpinişti de azi […] să ştie că […] nu mai departe de acum 30-35 de ani, deşi nu exista o singură marcare, un singur refugiu alpin, o singură casă de adăpost în munte, totuşi se făcea alpinism temeinic –de un mănunchi de tineri modeşti, dar dotaţi – care au ştiut să ridice la rangul de adevărată tehnică alpinismul românesc. Şi ei întrebuinţau frînghia, dar aşa cum îi învăţa practica – şi numai foarte rar – de aceea şi meritul lor era cu mult mărit; iar după o escaladă grea de 8-9-10 ore, cînd ajungeau sus în vîrful golaş bătut de vînturi, nu găseau o casă de adăpost confortabilă ca azi, ci mai adesea nevoiţi erau să petreacă noaptea sub cerul liber sau poate obosiţi peste măsură să se înapoieze la Buşteni ori la Sinaia pe noapte neagră. Îşi poate închipui cineva ce patimă de munte, ce perseverenţă stăpînea pe aceşti tineri? De fapt existau şi două adăposturi – Casa Caraiman şi Casa Omul […] ambele erau însă aşa inconfortabile[…] [încît] preferai să stai afară. Îndemn deci pe alpiniştii de azi să cugete la plăcutul minunat al casei «Mihai Haret» de la Omul, spre exemplu, că să poată înţelege cîtă energie trebuia pentru a putea suporta toate aceste lipsuri şi greutăţi. Iată pentru ce susţin că neîncetat trebuie onoraţi, ori de cîte ori ocazia se prezintă, fiindcă numai datorită exemplului şi îndemnului lor, descrierilor şi propagandei lor există alpinismul românesc de astăzi. Incontestabil că primul alpinist român în adevăratul sens al cuvîntului, este maestrul nostru al tuturor, domnul Mihai Haret, care de patruzeci de ani şi mai bine continuă şi azi să parcurgă munţii, cu aceeaşi dragoste şi acelaşi pas tineresc*3 pe care i l-am cunoscut încă de acum treizeci şi cinci de ani, şi îl rog să mă ierte că sînt silit de cinstea ştiinţifică pe care îmi place s-o respect, să vorbesc mai îndelung de d-sa. Mihai Haret, încă din tinereţe a manifestat un gust deosebit, atît pentru cursele noi, cît şi mai ales pentru cursele grele*4, pe unde nu umbla toată lumea, căci curiozitatea sa ştiinţifică nu-i dădea nici un moment pace sau răgaz de linişte. Aşa se face că fiind elevul în drumeţie al lui Nicolae Bogdan, l-a întrecut în puţini ani, devenindu-i maestru. Fiindcă Nicolae Bogdan era un foarte bun mergător, care însă nu avea curiozităţi şi veleităţi de descoperiri, în afară de drumurile clasice-istorice. Din contra Mihai Haret, chiar din primii ani ai turismului său a fost doritor să cunoască mereu noi locuri, mărindu-şi raza acţiunii şi întreprinzînd explorări, pe unde niciodată nu trecuse picior omenesc, afară poate de acela al vînătorilor de speţa lui Răducu, Jilipeanu ori Butmăloi […] La curent cu publicaţiile străine de alpinism, a ajuns să execute escaladele cele mai grele, cu care se mîndresc astăzi alpiniştii foarte tari…”. Către sfîrşitul deceniului patru, după cum am arătat, M. Haret considera drumurile sale pe “pe Bucşoi” şi în Seaca Jepilor drept cele mai dificile pe care le întreprinsese vreodată. Ori la 1938 alpiniştii români suiseră Furcile şi Surplomba Mare, tatonau ceea ce avea să se numească Traseul celor Trei Surplombe, iar peste hotare suiseră trasee chiar de gradul V. …”Nicolae Bogdan care umbla pe munte încă din 1884 […] nu făcuse pînă în 1901 aproape nici una din excursiile mai grele. Abia în 1901, sub conducerea ciobanului Ştefan din Moraru, face Bogdan şi cu d-l Mihai Haret, ca premiere, Valea Morarului, pe care au coborît-o, Valea Bucşoiului, pe care au suit-o şi urcarea Feţei Bucşoiului (drumul lui Frideric Deubel de azi *5). Adică într-un an nu mai puţin de trei curse virgine… În 1902 au coborît pentru prima dată Valea Jepilor – fără potecă; poteca pe această vale, nefiind construită decît în 1904 (în realitate, 1899, n.n.) […] În 1903 fac văile Albă şi Mălinilor, tot în scoborîre […] Ele fuseseră făcute se pare, însă, ca premiere, de regretatul inginer Nestor Urechia, sub conducerea vechiului său prieten N. Jilipeanu. Ca premieră în 1903, N. Bogdan şi Mihai Haret au făcut la 30 iulie 1903, Valea Horoabei, sub conducerea lui Ieronim, fostul stareţ al schitului Peştera […] În 1904, premiere au fost Cuptorul Răducului sub conducerea lui Butmăloi şi escalada Bucşoiului din circul al doilea a Văii Mălăieşti pînă în vîrf, trecînd prin Strachina Gălbinării şi marele abrupt septentrional, sub conducerea bătrînului vînător de urşi Stănilă […] Aceasta este una din cele mai grele explorări ce se pot întreprinde în Bucegi. În 1905 s-a efectuat ca premieră Brîul Mare al Coştilelor, întreg, adică din valea Albă, peste Valea Priponului, pînă la bordei în Valea Cerbului […] sub conducerea vestitului vînător Niculae Jilipeanu (a se vedea: Vraja Bucegilor, de Nestor Urechia*6).

Tot în 1905, d-l profesor Dan Rădulescu […] face singur, ca premieră, întreaga creasta Morarului, de la un capăt la altul, împreună cu dinţii (sic) şi Portiţa Morarului (a se vedea fotografiile*7).

În 1906 […] sub conducerea lui Jilipeanu, Valea şi Strunga Gălbenelelor. Paralel […] d-l profesor Dan Rădulescu*8 întreprindea şi d-sa premiere diferite în abruptul prahovean şi brănean, care l-au făcut vestit pe vremea aceea în Sinaia, fiindcă cele mai multe le efectua singur sau în doi, în tovărăşia prietenului său Mihai Haret…”

Chiar admiţînd, greu credibil, că C.I. Ionescu nu poseda toate aceste date de la Mihai Haret, acesta din urmă le-a reprodus fără vreo rectificare în Enciclopedia Turistică… “Din 1906, această pleiadă de tineri au umblat în ce în ce mai mult, răscolind munţii. Nu trebuie să uităm pe […] Bucura Dumbravă care împreună cu doctor A. Urechia şi alte două sau trei persoane, asemenea au făcut escalade grele şi chiar unele premiere, cu mulţi ani înainte. Fapt este că persoanele numite – dintre care Mihai Haret şi profesorul Dan Rădulescu umblă şi azi pe munţi – executaseră pînă în 1916 […] absolut toate cursele grele şi escaladele primejdioase (cu excepţia Văii Seci a Caraimanului, făcută prima dată abia după marele război) atît din abruptul prahovean, brănean, al […] Vînturişului şi ialomiţean (Zănoaga-Dichiu) cît şi din peretele vestic la Pietrii-Crai. Ca încheiere; ştiu că Buletinul Alpin al CAR (sic) a solicitat domnului Mihai Haret anul trecut (1938, n.n.) un articol de istorie alpină românească *9 – ceea ce îl onorează şi mai ştiu că d-l Haret adună datele necesare pentru întocmirea acestui studiu, care desigur e aşteptat cu nerăbdare de adevăraţii iubitori şi admiratori ai muntelui românesc. În orice caz, eu nu am avut în vedere aici scriind această punere la punct decît a scoate în evidenţă meritul imens al acestor scumpi premergători, în speranţa că organizatorii cursului de alpinism din 1939 *10 vor binevoi să ţina seama de observaţiile unui veteran în materie şi că printre capitolele ce se vor preda, vom avea bucuria să salutăm şi pe acela referitor la istoricul alpinismului românesc.” *11

În replică la articolul lui C.I. Ionescu, Radu Ţiţeica a explicat (Buletinul C.A.R. nr. 1/1939) că nu se poate vorbi de premiere decît în locurile unde, pentru a înainta, căţărătorul este obligat să folosească materialele tehnice. “În urma unei convorbiri cu Dl. M. Haret, am constatat că ideile noastre în privinţa chestiunii de mai sus sînt aproape identice”. A fost însă un recul nesemnificativ, întrucît “d-sa crede că un scurt istoric îşi avea totuşi locul la cursul C.A.R.”

________________________________

1) Este interesant de precizat că materialul lui C.I. Ionescu apare în deschiderea volumului, cu mult înaintea articolului care-l incitase la replică. Asemenea favoare este acordată în volumele Turingului şi altor rînduri omagiindu-l pe M. Haret, cum ar fi cele semnate de Christian Ionescu (1934) ori Radu Sbiera (1937).

2) “Programul prevedea, pentru fiecare serie, un curs teoretic de topografia şi geologia Masivului Bucegilor, un drum de prezentare a abruptului prahovean şi în fine, cursul propriu-zis de tehnică alpină modernă.” (C.I.Ionescu, op.cit..)

3) R. Ţiţeica ne-a istorisit că îndreptîndu-se în 1937, împreună cu Haret şi alţii, pe Valea Colbului spre cabana Rarău, preşedintele T.C.R. mergea foarte încet, acuzîndu-i pe însoţitorii mai grăbiţi că vor să bată recorduri (incidentul este voalat amintit în Memorii, pag. 70).

4) În Buletinul A.T.R.P., mai 1940, N. Ioan susţine însă contrariul: “Mihai Haret nu căuta prilejul de a se anina de stînci că o sălbăticiune mlădioasă sau de a înfăptui «performanţe», făcînd din urcuş un primejdios joc de-a moartea sau o goană nebună, care nu te lasă să vezi, să auzi şi să înţelegi nimic…”

5) Fr. Deubel marcase drumurile ce-i poartă numele în Bucegi şi Piatra Craiului la 1886 (sau, în viziunea lui M. Haret, la 1899)

6) Nu am întîlnit în amintita lucrare a lui N. Urechia vreo menţiune la drumurile în abrupt ale lui M. Haret.

7) Nu ştim ca Dan Rădulescu să fi publicat vreodată, cu atît mai puţin ca probă a premierei sale, o astfel de fotografie.

8) Simpatia lui C.I. Ionescu pentru profesorul clujean nu trebuie, acesta fiind văr cu M. Haret (cf. Caiet Turing Club, nr.2/1980). Este de spus aici că dincolo de poziţia partizană adoptată în conflictul CAR-ADMIR, Dan Rădulescu a lăsat o bună impresie între turişti. În afara scriselor lui C.I. Ionescu şi a turei împreună cu Butmăloi pe Brîul Mare al Coştilei (1927), nu cunoaştem însă alte semne ale activităţii lui D. Rădulescu în abruptul Bucegilor.

9) Asemeni amintirilor pomenite în E.T.R. (seria “Răzleţe”), dacă acest material a existat, el nu a văzut vreodată lumina tiparului.

10) Această sugestie, nu ştim dacă voit, a fost ignorată.

11) În Călătorie prin vreme, Valentin Borda îl consideră pe C.I. Ionescu ca “uitat, din păcate”. Ne alăturăm şi noi acestei aprecieri, din alte motive însă.

You may also like...

Leave a Reply