E timpul judecăţii de astăzi, nu cea de apoi…

PAMFLET

Motto

„Se dezbate o problemă care te priveşte pe tine – E în joc interesul tău”,   Horaţiu

Să fi fost prin toamna anului 1998. Mai precis de Ziua Sfintei Marii. Pe la prânz. Era o zi de septembrie când o lumină de gutuie – cum ar fi zis poetul – îmbrăca totul în giulgiul ei croşetat de îngeri. Şi care îţi ştergea din suflet şi din gând, impresia că vreodată pe faţa pământului a fost vorba de vreme rea. Poveste, nu altceva. Stăteam la dojană cu Nastasia Lăscăreanu, tâmplarul venit pe aceste meleaguri pe unul din nesfârşitele drumuri ale lumii. Şi care mi-a făcut anul trecut, după cum bine ştiţi, un birou de stejar de juri că este de pe la începutul secolului trecut, de prin cancelariile Occidentului, când meseria ”era brăţară de aur”, după cum se spunea prin popor. Şi pe care scriu astăzi cu atâta plăcere ca şi cum, întotdeauna, compun numai scrisori de dragoste. Ca acelea trimise din armată. Eram pe trotuarul de pe DN-ul ce se sfârşeşte când începe strada Secăriei. Chiar pe linia aceea de demarcaţie dintre ele. Şi mai exact, pe bordura montată ştrec, la câţiva metri de panoul metalic şi istoric care, cândva, era un fel de gazetă de perete prin care Casa de Cultură ”se lăuda” cu ce ”isprăvi” a mai făcut din moment ce nimeni, dar nimeni, nu auzise de ele. Iar astăzi acest ”obiect cultural” este în paragină, ruginit, arareori se mai lipesc pe el afişe cu spectacolele care vor avea loc la… Sala Palatului. Peste vreo două luni, ori ele s-au desfăşurat acum un an. Întorceam lumea cu Nastasia Lăscăreanu pe toate părţile. Și chiar dacă eram ”scăldaţi” de lumina aceea dumnezeiască, îngrijorarea se putea citi pe chipul nostru pentru că aveam toate motivele să bănuim ce vremuri o să se abată cu sălbăticie asupra bietului român, înglobat în el până la gât. Că de, în loc ”să se lipească” istoria de unde s-a rupt, a preferat să dea frâiele puterii celor cu care au mâncat împreună salam cu soia. Săracu’, ce naiv a fost!, ca să nu zicem altcumva. S-o creadă mutul că ”elita” comunistă ce pusese laba pe putere, în 89, adică eşalonul doi, oportunist, se hrănise până atunci cu salam de genul acela, din moment ce avea grijă de ea gospodăria de partid, cu magaziile ticsite de bunătăţiuri de tot felul. Şi nu cu ”adidaşi” şi cu zgârciuri de tot neamul de cum era ”îmbelşugată” masa majorităţii românilor…

– Îl vedeţi pe acel om? Mă atenţionă la un moment dat tâmplarul nostru, de-acum proverbial. Şi mi-l arătă pe un individ ce se afla pe strada Secăriei, cam prin dreptul proprietăţii Scheip, ce stătea şi privea primăria. O soarbe din ochi, ţinându-şi răsuflarea! Adăugă interlocutorul meu, continuând. Nu pune geană peste geană oricât ar fi noaptea de lungă gândindu-se că ”peste doi ani primăria va fi averea mea!” îşi tot zice frecându-şi mâinile de plăcere, fie chiar şi atunci când este pe scaunul wc-ului. Şi aşa a fost…

***

Începutul acesta de povestire, iată cum se desprinde din ceara memoriei, azi după atâţia ani în care ţara a devenit o corabie adusă de ”piraţi” în pragul naufragiului, ei încercând ”să-şi piardă” urma prin labirintul timpului. Pentru că, dragii mei concetăţeni, de toate vârstele şi de toate neamurile, trebuie să-i mulţumesc Proniei Cereşti, în felul meu, de om rebel şi incomod, că m-a ajutat să duc până a capăt ceea ce afirmam în ”Ziar de Sinaia” nr. 864/29.08.2017, pag. 11, când îl invitam pe fostul primar: inginer, diriginte de şantier, chiriaş, eseist de mâna a treia, pe nume Botoacă Dorian-Vasile, cităm: ”să spună dacă are ceva să-şi reproşeze că a fost ales” (în unanimitate, cu surle, trâmbiţe şi îndelungi ole!..ole!…ole!.., ”al poporului, plătit din banul public”, din îndelungata şedere a domniei sale –de 10 ani, 8 luni, 24 de zile, 20 de minute, 57 de secunde şi o sutime de secundă – în fotoliul de aur al Primăriei Comarnic, ca edil şef. Nu a făcut-o! (A preferat să-şi ”usuce” lacrimile, să-şi verse ura de culoarea veninului de cobră sub forma unor insinuări ironice de doi bani, bătându-şi joc de unele din personalităţile Comarnicului, în câteva rânduri, în nişte fraze lamentabile, ”trântite„ pe ţambrele facebook-ului). Şi pentru că, cităm din pamfletul pomenit mai sus: ”Iar în cazul în care nu vă descurcaţi în faţa propriei dvs. conştiinţe, vă stăm la dispoziţie cu cea mai mare plăcere!” . Pentru că ”prietenul la nevoie de cunoaşte” – era firesc să-i dau o mână de ajutor din moment ce ”şeful” nostru n-a catadicsit a scoate măcar un cuvinţel despre ”cuibuşorul lui de nebunii” de prin Primăria Comarnic. A preferat doar să-şi tragă fermoarul peste crăpătura buzelor sale de fost şef. Atât de ademenitoare şi atât de amăgitoare.  Nu mi-a fost uşor în acest răstimp de aproximativ 9 luni, săptămână de săptămână aproape, în care am venit cu argumente şi dovezi în paginile acestei publicaţii, din care reiese clar, ca untdelemnul deasupra apei, că ”domnia” Botoacă pentru Comarnic a fost ca o boală grea. Aproape incurabilă. Nu mi-a fost uşor să spun lucrurilor pe nume deoarece mulţi ”pretini” au aruncat cu pietre în mine, metaforic vorbind. Dureros de adevărat, deoarece adevărul întotdeauna supără. E un cartof fierbinte în mâna unora porniţi să haiducească ţara. Sau a altora cărora puţin le pasă când îi întreabă odraslele: ”De ce aşa?” Pentru că fir-ar să fie!, prostia nu doare. Dar ferească-te sfântul de prostul harnic! – zice o vorbă din popor. Pe când latinul a spus-o mai pe şleau: ” Nimic nu poate fi mai insuportabil decât un prost norocos!”   Am fost ameninţat ziua în amiaza mare (orele 13.25) pe un bulevard al unui municipiu: ”Dacă mai continui, ai să vezi, bibicule, ce păţeşti!” Şi un pumn cât o ghiocă mi s-a fluturat pe sub ochelarii de distanţă. ”Prietenii” (vorba lui nea Nicu!) pe care îi socoteam de nădejde m-au catalogat în fel şi chip: tiran, câine, papagal, narcisist, răzbunător, don quijotist, ”coate goale, maţe fripte” – că doar îl jucăm cu atâta sârg pe Caragiale! (Mai ceva decât marii noştri actori ai scenei româneşti). Alţii, mai să mă ducă în piaţa publică şi să mă judece mulţimea pentru că le-am mâncat cârnaţii agăţaţi pe culmea de rufe. Şi că m-am căţărat pe scara de incendiu ca să le iau slănina a doi porci mistreţi pusă în pod. La afumat! Şi mai era puţin când în vila unora, vai de mama lor!, erau gata, gata să scot pui stând cloşcă pe capul lor, chipurile. De dimineaţa până seara, de seara până dimineaţa! (Ce povestioară mi-a fost dat să scriu trăind această cruntă realitate postdecembristă!) Unii pesederişti nu ezitau să sară la beregata mea punându-mă sub învinuire că am cheia de la uşa P.S.D.-ului. Iar ceilalţi, fără să existe vreo diferenţă între tabere (că, nu-i aşa? veniseră cu toţii pe lungul drum al istoriei din FSN-ul pătimirii noastre!) strigau în gura mare după mine, istoricul: ”Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!”         Dar pentru că mi-am asumat acest risc, a la Rică Venturiano, încă de pe vremea comunismului (nu-i aşa doamna S.V.? Ori, dumneata, respectabile miliţian P.S., poţi depune mărturie la procesul ”năzdrăvaniilor” mele!) Am făcu asta pentru că aşa îmi este firea: să ies din rând şi să ”vă ţip” că mă roade bocancul, eu având laba piciorului de 41, pe când colegii lui Oprea, vestitul nostru general cu 4 stele, de la intendenţă, mi-o retează scurt: ”Să ştii măi imbecilule că porţi 138! Culcat!… Drepţi!… Culcat!… Drepţi!… Marş în front, cretinule!”… Mai pe direct spus nu am putut să spun alb, cum vroia şeful, când de fapt negrul ne înconjura cu totul… Nu am făcut altceva decât să afirm cu argumente solide nişte ”mânării” care s-au săvârşit prin Primăria Comarnic, unde vântul laşităţii, al anchilozării în destinul propriu, a bătut cu nădejde din vara anului 2004 până spre sfârşitul iernii al anului de graţie 2014. Câtă vreme!… Fapt pentru care organele abilitate ale statului (Parchete, Poliţie, DNA Central, Curtea de Conturi, Inspecţie ministerială în Construcţii, Prefectura) sunt chemate să-şi exercite meseria pentru că şi ele trăiesc barosan din banul public. Şi să se pronunţe: ori e albă, ori e neagră! E menirea dumnealor, a mea s-a sfârşit!  Comărnicenii trebuie să cunoască adevărul şi să-l asume! Cel vinovat e logic să plătească. Cum tot atât de important este să privim lucrurile acestea fără ură, încrâncenare şi răzbunare. Firesc este că atunci când ai fost prins cu mâţa în sac, să-ţi suporţi consecinţele. Cu demnitate să-ţi depui demisia, nu pe masa judecăţii de apoi, ci pe care îţi tai astăzi bucata groasă de pâine. Pentru că este o onoare să recunoşti că te-ai întins mai mult decât îţi era plapuma. Că nimeni pe lumea aceasta nu este buricul pământului. Şi banul, banul, mai ales cel public, este ochiul dracului… Mai ţin să precizez (să repet de fapt) – fără să am partipriuri politice, lucru deja cunoscut – că acest ”bilanţ” făcut de mine, spre cunoaşterea adevărului de către comărniceni care ”ţin ” în spinare primăria, nu ieşea în relief dacă pe 5 iunie 2016 zarurile nu ar fi fost aruncate aşa după cum au hotărât zeii. Mai exact, Sorin Popa să devină primar. E un creştin adevărat, sufletist, cu principii şi caracter. Pentru că în fundătura istorică în care am intrat, după părerea mea, doar credinţa adevărată ne mai poate salva de la înec. Aşa încât, dragi comărniceni, haideţi să fim lângă umărul domniei sale! Ar însemna o reacţie pe măsură, împotriva unor stări de fapt. ”Cu slăbirea legăturilor de castă, de clasă, de corporaţie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei înşişi, de a se închide într-un feroce individualism unde orice virtute publică e destinată să piară. ” Aşa după cum afirmă Alexis de Tocqueville. Profetul nu este niciodată majoritatea. Comarnicul are acum un lider. Totul este să-l percepem ca atare. Şi să-l urmăm în proiecte bine stabilite, bătute în cuie, pentru zeci de ani de-aici înainte. Altminteri, ne învârtim preum Azorel în jurul cozii şi iar ajungem la vorbele Stolnicului nostru ”rostite” pe 26 iulie 1936 – seara: ”…Comarnicul este un compromis între ozon şi mahala!”…

Vasile Ioan CIUTACU

ERATĂ:

Dintr-o greşeală regretabilă, pe care mi-o asum, în numărul trecut al publicaţiei noastre, articolul ”Copilărind poezia” a fost redactat de doamna profesoară Georgeta Pol şi nu Geta Pol. Mii de scuze!

   

You may also like...

Leave a Reply