Exprimări ciudate

De fiecare dată când auzi poveştile oamenilor de la munte despre animalele pădurii, te frapează modul lor de exprimare. Mă refer la faptul că nimeni, niciodată, nu zice „m-am întâlnit cu un urs” ci „m-am întâlnit cu ursul”. De parcă nu ar exista în România decât un singur exemplar din familia Urside şi cu el se întâlneşte fiecare dintre povestitori. La alte animale, de exemplu mistreţul, oamenii se referă în termeni corecţi. Nimeni nu zice „am văzut mistreţul”, ci „am văzut un mistreţ”. Tot aşa, oamenii nu zic „m-a muşcat câinele”, ci „m-a muşcat un câine”. Prin poveştile africanilor, dacă n-o fi vorba despre un sens reieşit din traducere, găseşti relatări despre întâlnirea cu „leul”, de parcă ar fi vorba despre o zeitate. Care să fie explicaţia? Cred că e vorba despre o formulă de respect amestecat cu teamă faţă de nişte animale dispunând de o forţă imensă, periculoase şi necruţătoare. Cumva asemănător cu ceea ce exprimă românul când zice că l-a văzut pe dracu. Deşi literatura populară e plină de poveşti în care apar draci mai mari sau mai mici, cu toţii fiindu-i slujitori lui Scaraoţchi, nimeni nu zice că a văzut „un drac”. Revenind la urs, te întrebi de ce numai în cazul lui funcţionează ciudata regulă despre care vorbeam. Simplu, pentru cei mai mulţi români mistreţul nu-i decât un porc acolo, iar lupul un fel de câine. Ei nu stârnesc teama pe care o răspândeşte ursul, aşa că sunt trataţi cu mai puţin respect. Un fenomen oarecum asemănător se petrece când vine vorba de feţele bisericeşti. Adeseori aud femei bisericoase exprimându-se cam aşa: „trebuie să merg să vorbesc cu părintele”. Adică nu cu părintele Casian sau Arsenie, nu, cu părintele. Aparent e ca şi cum ai spune „trebuie să merg la doctor”, numai că diferenţa e netă, altfel omul ar zice „merg la doctorul”, ceea ce ar suna ca naiba. Dacă într-o mânăstire ar fi un singur „părinte”, ar mai fi cumva, dar acolo sunt mai mulţi, aşa că poţi vorbi cu părintele X sau cu părintele Y, după cum la un spital mergi la doctorul M sau la doctorul N. Cred că şi aici funcţionează un fel de formulă de respect absolut, „părintele” fiind văzut ca reprezentantul puterii absolute a lui Dumnezeu.

 

RSB

You may also like...

Leave a Reply