Mihai Haret în scrierile de după 1940 (II)`

XXXVII

Mai apoi, V. Borda găsea necesar să amintească (1979) despre existenţa unor contemporani care “vor să lase mărturii – măcar orale – că se exagerează în opera de reconsiderare a lucrării dispărutului. «Bustul» lui Mihai Haret este aşezat pe un soclu prea mare, lasă aceştia din urmă să se înţeleagă, argumentînd, între altele, că interesul, ca proprietar şi podgorean, ar fi dinamizat gesturile lui”*1.

Nu-i un secret că principalul animator al acestei tendinţe a fost Niculae Baticu. Opiniile sale, exprimate în viu grai, au răzbătut şi în lucrările purtîndu-i semnătura. Pornind de la imensa diferenţă de vederi dintre cele două tabere, autorul acestei cărţi a ţinut să cunoască şi opiniile altor contemporani cu Mihai Haret. Iată-le:

CRISTACHE DEDULA: “L-am cunoscut pe Mihai Haret prin anii 1920-21, în împrejurimile Schitului Peştera. Ne-a vorbit, mie şi însoţitorilor mei, despre «Hanul Drumeţilor» şi scopurile lui, invitîndu-ne să ne înscriem în asociaţie. Dînd curs îndemnului, l-am vizitat pe M. Haret la Bucureşti, în casa lui de pe strada General Manu. S- a purtat amabil cu noi. Am şi acum (1985, n.n.) legitimaţia de membru al «Hanului Drumeţilor».

Pe munte l-am mai întîlnit o singură dată.”

NICOLAE GHERASI: “Deşi absolvise Ştiinţele Naturale, Mihai Haret nu a profesat niciodată în baza licenţei obţinute. Avea serioase complexe de inferioritate, căutînd din acest motiv să se afirme cu orice preţ. Din acest motiv a ales turismul…”

RADU ŢIŢEICA: “Tînăr, entuziast, dar tot atît de neexperimentat, am avut iniţial o părere foarte bună despre Mihai Haret. Mai apoi însă, umblînd pe munte, mi-am dat seama că el îşi exagera mult realizările alpine, iar unele descrierile de drumuri erau insuficiente ori de-a dreptul fanteziste. În 1926-27, deşi contribuţia lui fusese neînsemnată dacă nu chiar negativă, s-a trecut coautor, şi încă primul, pe schiţa abruptului Caraiman-Coştila. Profund decepţionat de Mihai Haret am fost şi în cursul adunării generale extraordinare a Turingului din 1937…”

ION CANTUNIARI: “În   ciuda diferenţei de   vîrstă, mie şi   fraţilor Ţiţeica (fiii   vicepreşedintelui Academiei Române…, n.n.), Mihai Haret ne-a fost accesibil. Mi-a părut un om destul de îngîmfat. Îşi vindea vinurile la cabanele Turingului.”

CONST.(NINI) PARHON: “Mihai Haret mi-a lăsat o bună impresie.”

VASILE A. MARINESCU: “A fost un om corect. M-a ajutat foarte mult să-mi editez două broşuri, cele din 1933 şi 1938 *2.”

FLORIN ŞTEFĂNESCU: “Un om cu mult suflet, dintre puţinii care au făcut ceva dezinteresat pentru mine. Într-o vreme cînd sănătatea soţiei mele îi impunea să stea numai la altitudine mare, mi-a propus să devin cabanier la una din casele Turingului, deşi pierdea astfel un colaborator, zic eu, preţios. Nu l-am auzit niciodată vorbind despre sine, gen «Am făcut, am dres…»

Ştia să aprecieze o masă bună, iar cînd mergea la Paris vizita restaurante cu bucătărie şi vinuri de calitate. Ana Spiru Haret, care-i purta lui Mihai o afecţiune poate exagerată, mi s-a părut de asemenea o persoană deosebită, o adevărată doamnă.”

NICULAE BATICU:   “Între majoritatea lucrurilor care s-au scris pînă astăzi despre M. Haret şi realitatea istorică există o distanţă ca de la cer la pămînt. “

ION MANOF: “Mihai Haret ne trata de sus pe noi, cei tineri pe atunciş e posibil să fi justificat această atitudine şi diferenţa de vîrstă. El apăra punctul de vedere al «bătrînilor» – cei trecuţi de 35-40 de ani, aflaţi în conflict de generafii cu cei tineri. De situaţie găsesc răspunzător mai ales orgoliul unora dintre vârstnici de a fi mereu în fruntea Turingului, lucru care a condus la mai multe dizidenţe, la crearea unei puzderii de asociaţii turistice.” *3

ALEXANDRU BELDIE: “Era   un om morocănos, plin de el. Odata a luat parle ca   invitat la una din şedinţele clubului din care făceam parte. Ne-a spus: «Unii merg pe munte fără vreun un scop precis. Nu e bine. Normal este să facă o fotografie, ca domnul Dem Stoenescu, sau o hartă, ca mine şi domnul Ţiţeica . .. »”.

________________________________

1) Fără să o găsească dezonorantă, despre această îndeletnicire a lui M. Haret pomenesc şi alţi contemporani (Ş. Ţiţeica, Alex. Beldie, R. Ţiţeica). Fl. Ştefănescu, care între altele a ţinut pînă în 1937 şi socotelile legate de desfacerea vinului lui M. Haret în cabanele Turingului de la Peştera, Omul şi Piscul Cîinelui, a ţinut să ne precizeze că preşedintele T.C.R. nu obliga pe nimeni să-i vîndă vinul, ba chiar, de calitate fiind, “Păcura de Peştera” nu acoperea cererea.

2) Rolul industriei turistice în economia naţională a României (1933) şi Contribuţii la dezvoltarea turismului în România (1938).

3)Nu-i de mirare să fi existat un asemenea conflict între generaţii. Reprezentanţii vechii gărzi îi acuzau pe “băieţoii care umplu astăzi munţii (M. Haret, scrisoare către R. Ţiteica, 1935) că “nu păstrează legătura cu trecutul”, că nu îşi respectă premergatorii (C.I.Ionescu), că sunt interesaţi doar de căţărătura primejdioasă şi curse vijelioase (N. loan). Tinerii turişti nu rămâneau nici ei mai prejos: “Haret purta un gen de mustaţă pe care noi, cei tineri pe atunci, o găseam teribil de demodată. Avea de asemenea o voce nazală care-i amuza teribil pe Şerban şi pe Nelu Cantuniari” (declarate nouă de Nicolae Gherasi). Aceiaşi fraţi Titeica, în scrise cu circulaţie restrînsă e drept, criticau pe atunci unele scrise ale “babei” Bucura Dumbravă şi dispreţuiau “coloneii imbecili” care umblau pe munte (scrisoare între cei doi fraţi, 2 februarie 1929 şi, respectiv, 7 decembrie 1932). Asemenea lor, N. Dimitriu lua peste picior “sfinxul alpin cu mustăţi de slătar”.

 

You may also like...

Leave a Reply