Cel mai înalt ideal

Nu mult după evenimentele din 89, au venit vremuri pline de entuziasm. Fiecare se precipita ba să scrie în ziare, ba să înfiinţeze asociaţii, personalităţile publice erau încă în formare şi, ca atare, încă accesibile. Puteai să te duci liniştit să vorbeşti cu oricine, intrai oriunde fără probleme. Ce nu am înţeles eu decât când era târziu, a fost că rezultatul era şi avea să fie întotdeauna nul. Pur şi simplu, nu se schimba nimic. Te duceai şi vorbeai, să zicem, cu Liiceanu. Îi prezentai proiectul tău, el zicea „da, desigur”, după care plecai acasă şi nu se mai întâmpla nimic. Cluburile de fiţe nu primeau noi membri, asta era ideea. Trebuia să fii din Bucureşti, să te fi învârtit într-un anume cerc înainte de Revoluţie, să ai bani, ori spaţiu, în niciun caz nu te primea nimeni dacă erai un simplu idealist. Înaltele idealuri erau apanajul exclusiv al unor materialişti. Ei ştiau să prezinte idealurile, să facă eseuri despre ele, să îi ironizeze pe cei care umblau după bani. Trebuia să ştii să faci bani dispreţuind public banii. Asta era toată şmecheria. Nu puteai să vii tu, un oarecare din provincie şi să spui „eu am idealul cutare şi vreau să fac cutare chestie în numele lui”. Nu, nu, nu, chestia pe care doreai s-o faci trebuia să fie bănoasă. Nu avea niciun rost să construieşti ceva în numele moralei, să zicem, dacă din asta nu ieşea nimic. Într-un fel, banul era un scop mai înalt decât orice ideal. Până la urmă, idealul era însuşi banul. Am cunoscut o sumedenie de oameni de calitate în zilele acelea. Puţini dintre ei aveau să rămână aşa cum i-am cunoscut. Idealul cel mai înalt – banul – i-a acaparat pe cei mai mulţi.

RSB

You may also like...

Leave a Reply