Recunoştinţa principilor

Puţin după începutul secolului al XIV-lea, un tânăr italian pe nume Castruccio Castracani a ajuns, din simplu soldat, principele oraşului Lucca. Ascensiunea sa, înfăptuită prin trădare şi nu fără vărsare de sânge, fusese sprijinită de una dintre cele mai de vază familii ale cetăţii – familia Poggio – care, însă, după izbândă, se văzuse dată uitării. Ambiţia lui Castracani îl făcuse să nesocotească datoria de recunoştinţă ce se cuvenea aliaţilor săi. În 1325, în timp ce era plecat să lupte împotriva Florenţei rivale, aceştia, împreună cu alţii, au început să comploteze ca să scape Lucca de un stăpân atât de setos de mărire şi care le oferea perspective atât de tulburi. Conspiratorii l-au omorât pe guvernatorul pus de Castracani să-i ţină locul. Au izbucnit revolte şi ciocniri între susţinătorii săi şi cei ai complotiştilor. Când dezordinea era în toi, a intervenit cel mai bătrân şi mai de seamă membru al familiei Poggio, Stefano, care a convins ambele tabere să înceteze lupta. Stefano di Poggio era un om al păcii şi nu se implicase în conspiraţie. Dimpotrivă, îşi avertizase fiii şi nepoţii că se angajau pe un drum sângeros şi fără ieşire. Acum, se hotărâse să discute el însuşi cu Castracani în numele familiei sale şi să-l determine să le asculte nemulţumirile, satisfăcându-le, totodată, doleanţele. Datorită prestigiului dobândit de el prin vârstă şi înţelepciune, complotiştii au consimţit să-i acorde încredere şi, lăsând deoparte armele, să-şi pună speranţa în diplomaţia bătrânului. Când i-au ajuns la urechi veştile despre rebeliunea de acasă, Castracani s-a întors în grabă la Lucca, unde, însă, spre marea surpriză a principelui, mulţumită intervenţiei lui Stefano di Poggio, tulburările încetaseră. Bătrânul îşi închipuia că îşi câştigase dreptul la recunoştinţa acestuia pentru contribuţia pe care şi-o adusese la pacificarea cetăţii, aşa încât s-a dus la palat să-i vorbească. I-a explicat cum izbutise să tempereze lucrurile şi a făcut apel la îngăduinţa lui Castracani pentru tinerii rebeli din familia sa, care, a spus el, erau necopţi la minte, impetuoşi, dornici de putere şi lipsiţi de experienţă. Apoi i-a reamintit de generozitatea sprijinului pe care această familie i-l dăduse în trecut. Iată, prin urmare, a încheiat Stefano di Poggio, motive sunt destule pentru ca măritul principe să-i ierte şi să-şi plece urechea la cererile lor, mai mult, aceasta ar fi singura rezolvare corectă a situaţiei, întrucât ai săi renunţaseră de bunăvoie la luptă şi fuseseră întotdeauna susţinătorii lui. Castruccio Castracani l-a ascultat cu răbdare. Nu părea câtuşi de puţin mânios ori pus pe răzbunare. I-a răspuns bătrânului că poate să fie liniştit, căci dreptatea avea să precumpănească şi l-a poftit să revină împreună cu toţi membrii familiei sale, ca să le afle păsurile, să discute cu ei şi să cadă la înţelegere. Rostind salutul de despărţire, principele a spus că îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că i-a dat prilejul de a-şi arăta clemenţa şi bunăvoinţa. În aceeaşi seară, întreaga familie di Poggio s-a prezentat la palat. Castracani a pus să fie cu toţii arestaţi, iar după câteva zile executaţi, inclusiv Stefano.

You may also like...

Leave a Reply