„De ce şcoala românească nu îşi mai găseşte rostul”

Poate că unii dintre cititorii „Ziar de Sinaia” au auzit vorbindu-se despre Florian Colceag. Este expert internaţional în educaţia copiilor şi a excelenţei, fondatorul IRSCA Gifted Education, matematician, profesor, specialist în psiho-pedagogie, supranumit „antrenorul geniilor”. Acest om are o viziune superioară asupra învăţământului românesc, asupra tarelor acestuia şi, lucru important, are şi soluţii pentru redresare. Evident că guvernul nu îl bagă în seamă, doar interesul e să creştem noi şi noi generaţii de oameni needucaţi, dependenţi de pomenile politicienilor. Florian Colceag a făcut o analiză a sistemului de învăţământ din România din care vă prezentăm câteva observaţii şi idei care ar trebui să le dea de gândit nu numai dascălilor, ci şi părinţilor care-şi trimit copiii la şcoală cu singurul gând să ia note mari, cu care să se împăuneze ei, părinţii. O analiză SWOT a educaţiei arată că problemele sunt extrem de complexe. Educaţia e jucată de profesori, de părinţi, de şcoli, de ONG-uri de profil. La noi sectorul politic-administrativ este determinant şi decident când e vorba despre educaţie. Iar legislaţia o face în mare parte, tot ministerul educaţiei, o instituţie din ce în ce mai şubredă, care se apără, nu vine cu dorinţa de a promova noul şi de a prelua modele. Când ai o administraţie neprofesionistă, orice ministru va întâmpina rezistenţă la schimbare. Se opune pentru că nu se pricepe. Deci nu contează liderul, ci aparatul care trebuie să implementeze schimbarea. Ori întârzie procesul ori îl anulează. Pe de altă parte, nu există un feedback între administraţie şi vocea părinţilor. Nu există o linie de comunicare directă (most frequent questions) între părinţi şi administraţie. Astfel se construiesc bastioane de rezistenţă în care administraţia dicetază cum să rezistăm împotriva valului de cereri şi schimbării. Prin tot felul de instituţii anexe, al căror rol este să frâneze, să construiască mecanisme auxiliare care să reziste la presiune şi schimbare. Apoi, mai sunt şi micile afaceri locale (culegeri, manuale, concursuri) care parazitează sectorul educaţiei, nefiind deloc atenţi la nevoile copilului. Acest gen de rezistenţă la schimbare l-am întâlnit peste tot acolo unde administraţia este politică. Lipsa de profesionalism si mediocritatea au dus la impunerea mediocrităţii în sistem cu ajutorul fricii. Frica de a nu fi dat afară, de a i se lua din salariu au dus la o teroare controlată. A ieşi din spirala fricii cere foarte mult curaj. Punctele forte există în încăpăţânarea unor profesori de vocaţie de a-şi face datoria faţă de copii, indiferent de sistem. Existenţa unor platforme educaţionale în care ei au fost remarcaţi a influenţat percepţia lor. A contat şi comunitatea educaţională care a fost luată în consideraţie – de la părinţi, până la piaţa muncii. Părinţii sunt disperaţi pentru că nu mai ştiu unde să îşi dea copiii din teama că aceştia vor fi traumatizaţi. Traumatizarea a devenit un instrument de forţă şi unanim folosită ca mijloc de a-i forţa pe copii să înveţe. Ei vin la şcoală cu o curiozitate firească de a învăţa, dar când li se bagă pe gât informaţie pe care nu o pot înţelege, pentru că e prea abstractă, prea multă, furnizată într-un ritm prea alert, ei îşi pierd entuziasmul, pierd toată ziua cu teme inutile pentru că în cultura noastră educaţională, un profesor care nu dă teme multe e considerat slab şi penalizat la salariu. Temele obligatorii sunt parte dintr-un sistem absurd care demotivează elevii, profesorii şi îi transformă pe aceştia în tirani. Principiul pedagogic aplicat mondial este dacă elevul răspunde bine la tablă, nu îi dai temă pentru acasă pentru că el a demonstrat că a înţeles. Lasă-i timp pentru propriile pasiuni, pentru joacă, pentru a se bucura de ce îi place, pentru că altfel îi omori tot timpul, iar un copil nu are altă avere decât timpul. De cealaltă parte, piaţa muncii nu beneficiază de oameni care să iasă din şcoală ştiind ceva. Tinerii, de regulă, se profesionalizează direct în câmpul muncii. Elevii nu fac nimic aplicativ şi practic, nu sunt obişnuiţi cu munca bine făcută, nu ştiu să gândească practic. Iar angajatorul e nevoit să îi înveţe să facă lucruri puţine, într-o nişă îngustă, exact ceea ce fac multinaţionalele. Îţi prezintă fişa de post, iar tu faci exact ce ţi se cere, fără să îţi depăşeşti sarcinile, pentru că altfel se consideră că eşti supracalificat şi eşti dat afară. Şcoala a devenit doar un furnizor de informaţie, nu de dezvoltare personală. Şi atunci, ajungem într-o situaţie dramatică: şcoala nu îşi mai găseşte rostul. Nu mai este furnizor de informaţie (găseşti pe internet aproape orice), nu eşti furnizor de dezvoltare personală (pentru că nu îi interesează personalitatea copilului, elevul nu e învăţat să se descurce în lumea reală, e învăţat să reproducă informaţie pe care o uită imediat). Acolo unde statul face greşeli, se creează o piaţă privată. Oamenii au nevoie de centre educaţionale de calitate. Uitaţi-vă la finlandezi. Am facilitat legătura doamnei ambasador a Finlandei în România cu ministrul educaţiei, dar acesta s-a schimbat şi nu se ştie dacă s-a întâmplat ceva concret. Sistemul finlandez de educaţie este unul absolut revoluţionar pentru că este funcţional. Ar trebui măcar să fie observat şi luat ca punct de reper. Finlanda şi România au plecat aproape din acelaşi punct, cele două ţări având constituţii aproape identice. Dar evoluţia a fost total diferită: Finlanda şi-a asumat ce avea de făcut în politica educaţională, de mediu şi în politica de dezvoltare inovativă, indiferent de constrângerile Uniunii Europene. România a acceptat necondiţionat „porunca din afară”, dar nimeni nu a ţinut cont de interesul naţional. Dar peştele de la cap se împute şi de la coadă se curăţă. Într-un mediu care face eforturi uriaşe să reziste la schimbare, dar nu face nimic să se schimbe, se instalează „sindromul Stockholm”, în care victimele se ataşează de agresori sau fac la fel ca ei. Şi uite-aşa ne pomenim cu situaţii aberante la şedinţele cu părinţii, în care părinţii înşişi cer ca profesorii să le dea mai multe teme copiilor! Cer aşa ceva pentru că ei nu mai ştiu ce să facă cu copiii, ce să le ceară, ei înşişi s-au transformat în nişte zombi, sclavi ai job-urilor. Părinţi alienaţi, copii alienaţi. Educaţia nu este doar o problemă de interes naţional, e strategică, e fundamentală. Ce se poate face e să se dea Legea Educaţiei în elaborare colectivului elaborat de Academia Română. Să nu mai stea la minister. Ministerul e incapabil să facă o schimbare. La Academia Română încă sunt minţi luminate, am lucrat cu ei în elaborarea programului „România educată”. Acolo sunt încă specialişti, oameni de calitate, cu ochii înainte şi capul pe umeri, care nu se uită înapoi la şpagă sau afaceri. După elaborarea proiectului de lege, acesta trebuie propagat de presă în mediul părinţilor şi al profesorilor. Ei trebuie să decidă, nu Parlamentul, nu politicul. Aici e nevoie de referendum naţional organizat de presă. În economiile care funcţionează, în sistemele de educaţie care funcţionează există mereu un for de specialişti, experţi care nu se schimbă, rămâne stabil, indiferent de sistem. De ce se pune atâta accent pe olimpici? Ei sunt un procent infim şi nu sunt oricum meritul sistemului de învăţământ. Ei sunt speranţa disperării. Şi oricum pleacă, pentru că nu le creăm condiţii. Un alt factor de reabilitare a educaţiei ar fi să deschidem canalele recuperării de inteligenţe româneşti plecate afară. Dar pentru asta trebuie rezolvată problema legii educaţiei, garantată prin Constituţie.

You may also like...

Leave a Reply