Haideţi să ne bucurăm de viaţă! -13 iulie 2018 la Schitul Lespezi-

Motto: ”Maurul şi-a făcut datoria. Maurul poate să plece…” Schiller

Cuvânt de deschidere – orele 15.00

Nici nu bănuiţi cât sunt de bucuros că, în sfârşit, înspre amurgul vieţii mele a dat Cel de Sus dezlegare de mi s-a îndeplinit încă o dorinţă, care fără pic de exagerare, de atâtea ori, nopţile mele au fost albe, flacăra ei ţinându-mă treaz prin perpelirea sufletului în fel şi chip. O dorinţă de-a dreptul obsedantă în afară de aceea că , din când în când, ca să zic aşa, trebuie s-o mai ”duc” şi pe cea care,   în singurătatea mea de ”oficiant zilnic al acestui delir fără drept de apel care este meseria de scriitor” (în Ţinutul Colţilor de Nisip unde îmi veghez copilăria), cum a notat în rândurile sale magicianul fără pereche al cuvântului Gabriel Marquez. Aici, la Schitul Lespezi, Mecca oraşului Comarnic, cum îmi place mie să-l definesc, dar şi să-l trăiesc prin trăinicia lui de-a lungul veacurilor. Aici e parte din mine ca şi cum aş culege flori, întotdeauna copil, din ograda copilăriei mele. Aici, cea mai veche aşezare de pe Valea Superioară Prahovei. 1661. Şi unde istoria pulsează din plin ca să ”adeverim ce am   dobândit în răstimpuri” – aşa după cum este încrustat adânc şi cu măiestrie în răbojul Proclamaţiei de la Lespezi, datată 24 iulie 2005 şi pecetluită în această poiană a Schitului ce-ţi ”taie” răsuflarea, după cum vedeţi, pentru că aici se mai văd paşii lui Dumnezeu când se plimba desculţ şi gânditor pe Pământ. Cu alte cuvinte sunt fericit că am reuşit să urnesc din nou carul împotmolit al manifestărilor cultural-artistice, iată, după aproximativ 14 ani, şi la care, azi, s-a adăugat ţinerea unui concurs de poezie ”Martha Bibescu” prin care un/o tânără,/ în urma jurizării, va putea să-şi publice, sponsorizat de Primăria Comarnic, un volum de poezie, din moment ce nu a putut să o facă până acum. Sunt de-a dreptul entuziasmat (vă rog, citiţi-mi faţa!) pentru că Asociaţia Culturală ”Lespezi-2004” Comarnic – al cărui preşedinte sunt – în pofida atâtor şi atâtor beţe puse în roate de x şi y – politicieni de carton – cum afirmam în unele reportaje din presa adevărată, atenţie!, ea ”moare, dar nu se predă!”. Dar, uitaţi-vă, nu moare şi nici nu se predă. Ci se plimbă la braţ cu sufletul dvs. Şi spun cu mâna pe inimă că toate acestea nu se puteau înfăptui dacă Atotputernicul, în nemărginita Sa bunătate, nu mi-l scotea în cale pe actualul primar al oraşului Comarnic – Sorin Nicolae Popa care este alături de cultură ştiind, fără tăgadă, rolul esenţial pe care îl joacă acesta în viaţa unei ţări, a unui oraş, a unui suflet năpăstuit de soartă. Cuvântul tămăduitor şi piatră de temelie. Şi privind în jur, fără să polemizez cu cineva, afirm că era sănătos ca şi consilierii locali trebuiau să fie fericiţi că participă la un asemenea eveniment. Că sunt aici pentru a ne defini identitatea noastră de români adevăraţi, simţitori de frumos, armonie şi de istorie. Trecut, prezent şi viitor, de fapt menirea acestei lumi în mersul ei de nestăvilit spre eternitate. Şi pentru că suntem de-acum între prieteni, din moment ce ne-a chemat aici istoria şi cultura, trebuie să vă mărturisesc că în străfundurile mele – şi n-aş fi cinstit dacă nu v-aş şpune – acolo unde existăm fiecare în lumea noastră lăuntrică, sunt într-un fel supărat pe mine. Şi mă simt vinovat pentru că nu am putut, cu toate zbaterile de care am fost în stare, să nu-l fi lăsat pe Ucigă-l Toaca, care şi el îşi are rostul lui pe Pământ încă de la Izgonirea din Rai, să-şi vâre coada în desfăşurarea acestui eveniment cultural. Să-l fi aruncat în Valea Obielii, pentru ca fantasticii noştri prunci – micuţe prinţese şi micuţi prinţi – să poată a veni la această sărbătoare şi să-şi manifeste cântul şi jocul în Poiana Schitului. Să-şi manifeste cântul şi jocul, ei înşişi fiind aşa ceva. Un spor în plus la poezia care o să străfulgere prin cuvântul său, prin vibraţia cosmică a versului asupra sufletelor de pe această scenă – şi ţineţi minte! – a vieţii ce se sprijină de Sfinţii lui Pârvu Mutu – zugravul. Poezia pe care Luis Cardoza y Aragon a definit-o drept ”unica mărturie concretă a existenţei omului”. Îmi asum în totalitate această vină pentru că ne spune Iisus: ”Lăsaţi copiii să vină la mine, că a lor e Împărăţia Cerului!”. Dar haideţi să ne imaginăm că dăm   la o parte această sârmă ghimpată din inimă şi să ne luăm de mână – cine ştie, poate Dumnezeu ne va lumina mâine minţile – şi să străbatem veacurile de parcă am fi aşa de la începutul lumii. Apoi, trebuie ca întotdeauna să ne aducem aminte că Asociaţia Culturală ”Lespezi-2004” Comarnic se sprijină pe umerii nemuritori ai unor scriitori de primă mână ai literelor române care activau în cenaclul ”Lucian Blaga” din Sinaia înfiinţat de Stelian Tăbăraş, Radu Ghica Moise, Aurel Ivan, Ion Ciutacu, încă din anul 1959. Unii dintre ei ne privesc acum de deasupra rugilor: Nicolae-Paul Mihail (3 iulie 1923 – 19 martie 2013), Stelian Tăbăraş (20 noiembrie 1939 – 24 septembrie 2009), Teodor Nicolae Poiană (29 noiembrie 1937 – 12 iulie 2018), Dan D. Rădulescu (4 decembrie 1939 – 13 decembrie 1990). Cred că nu este lipsit de importanţă să menţionăm acum aportul adus manifestărilor de la Lespezi din perioada 2003-2005 de către istoricul Ion Bulei, de fabulosul poet haiduc Ion Flora, ori de către academicianul Nicolae Breban… Posed prin arhiva asociaţiei statutul ei scris de mâna cea povestitoare a lui Stelian Tăbăraş, o seamă de epistole prin care mă atenţiona de la Copenhaga sau Atena, cât de periculos este amestecul politicului în activitatea acesteia: ”Să nu faci cumva aşa ceva, chiar dacă eşti nevoit să mănânci varul de pe pereţi!”. Şi nu pot să trec la alt capitol al acestor mărturisiri, care sper că nu le veţi lua în niciun caz ca pe un discurs, dacă nu spun de câte ori dădea sentinţa: ”După război ai să vezi câţi viteji se-arată din zona impostorilor!”

Pe 15 februarie 2006 am avut onoarea să-mi acorde un interviu, sub titlul <<Prahova nu este ”drumul cu praf”>>. Ascultaţi, vă rog, un fragment reprezentativ din el. <<Poate că literaturii, culturii prahovene îi lipseşte tocmai matricea organizatorică a vieţii sale: puţine edituri, nici reviste, nu sunt prea multe şi de suprafaţă prea mari, acţiunile literare au caractere aleatorii! Iată de ce, acum doi ani, pe Sfânt Ilie, am fugit de pe coasta Mării Egee la ”Schitul Lespezi” ca să iau parte alături de prietenii mei scriitori şi profesori, folclorişti, la un simbolic act de întemeiere a Asociaţiei Culturale ”Lespezi-2004” Comarnic. Şi semnând cartea de constituire, am avut senzaţia scrierii unui pergament sau a unui act domnesc pe o piele de iepure. Adeverească-se, şi spre bucuria mea şi spre a dumitale, poete, Vasile Ioan Ciutacu. >>

Să luăm aminte şi să ţinem minte că suntem aici, la Schitul Lespezi, unde geniul locului ne îndeamnă să credem în noi, că e posibil să avem şi altă şansă în care fericirea şi iubirea sunt posibile. Numai noi să vrem!…Şi unde poezia este o sentinţă pronunţată de Pronia Cerească nu pentru moarte, ci numai şi numai pentru o viaţă demnă. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

***

Porunca Domnului

S-a terminat prima zi din manifestările de la Lespezi. Orele sunt 19.45. Merg pe aleea Schitului spre ieşire din poiana lui Dumnezeu alături de părintele Iulian Enoae, în dreapta mea. În stânga, cum e firesc, domnul primar Sorin Nicolae Popa. Mă pomenesc vorbind: ”Haideţi părinte, lăsaţi să vină şi ceilalţi copiii – în această poiană a Raiului!”

– Bineînţeles! Îl privesc cu uimire şi zic domnului primar: ”Aţi auzit?” Şi mă priveşte la rândul lui cu uimire.

– Fără doar şi poate!

Mai departe nu ştiu dacă am mai spus ceva, pentru că eram nerăbdător să-i formez numărul de telefon doamnei învăţătoare Adriana Bălănică, preşedinta excelentei Asociaţii ”Zestrea Carpaţilor”, a doua casă de suflet al unui mare număr de copii comărniceni foc de talentaţi! Nici acum nu mai ştiu dacă voiam să sar într-un picior de bucurie. Ori să plâng de fericire. Ce făceam, părinte?.. Domnule primar, o luasem razna?… În sfârşit învinsesem Necuratul!

”Şi eu îl căutam într-una pe tata”

Excelentă lecţie de istorie predată la Schitul Lespezi de către doamna profesoară Cristina Ilincuţa pe data de 15 iulie orele 12-13: despre eroi comărniceni din Primul Război Mondial! Cu prestanţă, bazată pe studierea amănunţită a arhivelor din acele vremuri, stăpână pe informaţii, cu profesionalism. Apoi, despre ce a însemnat războiul pentru Comarnic. Dacă sufletul îţi murise, ascultând-o pe doamna profesoară de istorie, nu aveai cum să nu înviezi! Să-ţi capeţi sentimentele şi gândurile, pentru o altă lume în care, ca să trăieşti, este nu numai o bucurie cerească, ci şi corvoadă, şi, mai ales, o bucurie cerească – de a respira între pământ şi soare, de a te zidi definitiv cu nădejde. Iată de ce, şi să fiu iertat dacă am greşit, după terminarea ”lecţiei” de excepţie, am urcat pe scena timpului de la Schitul Lespezi şi mi-am permis să citesc poezia ”Icoana”, închinată bunicului meu, Gheorghe, mort în Primul Război Mondial în bătăliile de la Predeal. Ţi-am continuat confesiunea tatălui meu cea de fiecare dată şi de altădată doar când coseam în Poiana Opririi (De ce oare numai în acel loc şi în acel timp?). După ce mâncam slană afumată, ouă fierte, ceapă spartă cu pumnul şi pâine neagră, feliată cu custura.   << Aveam 9 ani. Parcă-l văd pe tata în poartă, gata ca să plece, parcă în altă lume. Era vara anului 1916. ”Vezi, Ioane, dacă nu mă mai întorc, să ai grijă de maică-ta şi surorile tale.” Şi nu s-a mai întors, aşa încât a trebuit ca eu, la zece ani, să plec cu Alamche al Manii, iarna, să fac metre prin Nemernicu, mai dincolo de Ceauşoaia. Mergeam prin pădurea plină de zăpadă, plină de urme de lup şi soldaţi morţi pe acest câmp de luptă, ce avusese loc aici în 1916. Cât era Alamche de rău, mă lăsa uneori să plec prin pădure ca să-l găsesc pe tata printre morţi. Să-l aduc acasă şi să-l îngropăm creştineşte. Degeaba! Şi azi aş face la fel. Dar demult, tare demult, el este numai oale şi ulcele. Dar trăieşte viu în mine. Nici tu să nu-l uiţi, iar dacă o faci, te blestem ca şi tu să îl cauţi câtă viaţă vei avea, că poate numai aşa vom da de el”>> După care îşi ascuţea coasa.

De-acum n-am să mai mor niciodată

Schitul Lespezi. 15 iulie, orele 15.00. Sunt pe scenă. Recit din poeziile mele, şoptind cuvintele cu inima (Ce părere aveţi, doamna profesoară Ionela Zbîrcea?). Se urcă pe scenă un înger de fetiţă, îmi spune că ”am o sută de ani”. Bineînţeles că râd şi n-o cred! O iau în braţe, dansez cu ea şi cu cuvintele ”Să nu uitaţi, oameni buni, că aceşti ochi (şi îi arăt spectatorilor) înseamnă Dumnezeu şi istorie. Aveţi grijă că lângă ei să n-o să muriţi niciodată!!!” Dansez, recit cu îngerul acela în braţe! Aş alerga cu el prin toată poiana Schitului, m-aş duce sus, până sus, ca să-mi deschidă uşa Bunul Dumnezeu, că din moment ce îi ţin în braţe o minune de-a lui, ce importanţă mai au păcatele mele. Joc, cânt, urlu: <<Cât de frumoasă eşti, ”viaţă din viaţa mea!”>> Sunt în al nouălea cer! Să mai cobor pe Pământ?

La buna revedere!…

Vasile Ioan Ciutacu

P.S. Domnule primar, când chibzuiţi banii bugetului local, ţineţi seamă şi de faptul că acel kilometru de drum spre Schitul Lespezi TREBUIE asfaltat.

You may also like...

Leave a Reply