GRUPUL ŢIŢEICA

Primii ani pe munte (III)

 

O atare atitudine poate părea excesiv de prudentă, dar ea se datora mai multor factori cît se poate de obiectivi. Cel mai important reclama revenirea cu bine de pe munte, de unde necesitatea reducerii la minimum a riscurilor asumate în străbaterea unor locuri nu o dată “urîte”. O asemenea grijă au nutrit dintotdeauna alpiniştii, dar spre deosebire de ei, fraţii Ţiţeica nu au beneficiat în primii lor ani de mers în abrupt de materiale tehnice şi nici măcar de ghete de munte: aveau îmbrăcăminte de oraş, inclusiv pantofi cu talpa lucie! Abia în 1924 vor dobîndi bocanci, ornaţi peste alţi doi ani cu tricouni*1. În 1927 este luată de acasă frînghia de rufe, necesară tragerii rucsacilor şi ajutorării coechipierilor peste săritorile mai dificile; doar la sfîrşitul deceniului trei, sub influenţa literaturii de specialitate, se va folosi, la rapeluri, o funie mai solidă, nu însă şi pitoanele, la care fraţii Ţiţeica   nu ştim să fi apelat vreodată. În aceste condiţii s-au evitat porţiunile de traseu care, în cazul unei “încuieri”, nu puteau fi străbătute şi în sens invers. Pentru eliminarea oricăror surprize, s-a căutat obţinerea de informaţii privind dificultatea traseelor ce urmau a fi cercetate, cît şi eventualele posibilităţi de retragere. Astfel de date erau procurate de la eventualii cunoscători, dar mai ales prin observaţii proprii. Un moment care a dat, dacă mai era nevoie, un imbold hotărîtor dorinţei fraţilor Ţiţeica de a cerceta abruptul prahovean al Bucegilor a fost vizita făcută de Nestor Urechia prietenului său, profesorul Ţiţeica, în 1922. Cu acest prilej, tînărul Radu, convins că are în faţă un bun cunoscător al abruptului Bucegilor, l-a rugat pe oaspete să-i dea cîteva informaţii în domeniu. Răspunzînd solicitării, din prispa casei de pe strada Paltinului Nestor Urechia i-a arătat Gălbinările şi Degetul (actualmente, Circurile şi, respectiv, Pintenul Văii Albe) din Valea Albă, Blidul Uriaşilor, Stînca lui Gelepeanu*2.

Pe vreme   bună, în 1923   s-a revenit în   Valea Albă. De   la locul atins anterior, au urcat   malul Caraimanului, pentru ca în ultima parte a văii, pînă la platou, să se meargă pe flancul Coştilei. Izbînda,relativ   facilă, le-a conferit   încredere, generînd în   acelaşi timp dorinţa   de a explora traseele din   jur: Gălbinările, Brîul Mare al Coştilei (“pe care nu există potecuţă”) şi Brîul Văii Albe. În acelaşi an, Radu şi Şerban Ţiţeica izbutesc să urce la Portiţa direct, pe pantele de iarbă aflate deasupra Poienii Tîrlelor, ieşind finalmente în misterioasa Poiană a Treia*3. Din muchia ce mărgineşte la nord această piezişea, avînd în faţă firele Văii Seci, s-a născut o nouă dilemă: “unde se ajunge dacă urmăm brîul ce porneşte de la Portiţa şi se continuă prin aceste văi?”.

1923 marchează şi primul contact al fraţilor Ţiţeica cu lumea de basm a Morarului şi a Bucşoiului. În căutarea Ţimbalului, cîntat de Bucura Dumbravă şi de Nestor Urechia*4, au pătruns în Valea Morarului, dar neavînd ochiul format   nu au identificat semeţul pinten al Ţimbalului şi cu atît mai puţin hăţaşul care conduce pe creştetul lui. Suind însă valea şi ieşind mai sus pe Brîul Bucşoiului, vor descoperi uşor Ţimbalul. Nu s-au îndreptat în acea zi spre el, ci au suit în continuare Valea Morarului, pentru a coborî din vîrful Bucşoiului “coasta cu cruce” (“cruce” vizibilă de la distanţă şi formată de grohotişul văii Bucşoaia şi, respectiv, un guler de stîncă dezgolită), în speţă “poteca românească”, prin “panta ierboasă a Bucşoiului”, descrisă cîndva de N. Bogdan.

În acelaşi an, tot ca efect al lecturilor turistice, se pătrunde şi pe Valea Mălinului, “despre care auzisem multe lucruri minunate”. Despre această vale, cu doi ani înainte, solicitaseră în Poiana Coştilei informaţii de la pădurarul Costache Enache. Însoţitorul acestuia din acea zi le-a arătat atunci direcţia văii, adăugînd însă (probabil era păţit): “Să nu vă duceţi pe acolo, că n-am chef să vă aduc în spinare!…”

Îndemnul a fost urmat doar o vreme… O primă explorare i-a condus pe fraţii Ţiţeica în Şaua Poieniţei*5,unde au putut zări nu doar ulucul stîncos al văii, ci şi cîteva capre negre jucîndu-se pe o limbă de zăpadă din apropiere. Aceste animale, datorită braconajului, erau extrem de rare pe atunci. Urcuşul efectiv al Văii Mălinului s-a desfăşurat în   septembrie 1924. După   toate probabilităţile au   urmat atunci itinerarul “bucegiştilor”, prin “Hornul Scara”*6. Deşi nu cunoşteau drumul, au suit fără probleme. Aproximativ la cota 2000 i-a întîmpinat o impunătoare poiană*7.   Prin stînga firului au ajuns apoi la înălţimea Brîului Mare, unde trecerea spre ramura nordică a acestuia s-a făcut cu ajutorul unui cablu*8. Pe parcursul întregului drum au remarcat din loc în loc semne făcute cu vopsea roşie*9.Din brîu, explorînd vizual împrejurimile, au apreciat drept accesibilă (şi prin urmare ţintă a viitoarelor cercetări), o vale despre care au aflat ulterior că se numeşte a Caprelor. Cunoştinţele asupra clinului nordic din Coştila au fost extinse la scurtă vreme, cînd fraţii Ţiţeica au coborît din platou Valea Priponului, despre care citiseră în ghidul Gold (Haret).

________________________________

1) Tricunii erau nişte cuie speciale, în număr de 40-50, care se prindeau pe talpa bocancului, asigurînd o mai bună aderentă pe povîrnişuri.

2) Colţului în cauză, unii buşteneni îi spuneau “Nasul lui Traian”, iar Nestor Urechia (intr-o schiţă din Dragi să ne fie munţii, 1916), Stînca   lui Gelepeanu. În   aceeaşi lucrare, contrafortul ce domină obîrşia   Hornurilor Văii Seci   a Caraimanului şi Vîlcelului Mortului este numit “Stînca lui Nestor” – pe care Gelepeanu şi N. Urechia este foarte posibil să fi păşit, venind pe muchia ce-l leagă de Şaua Mare –, denumire ce nu s-a păstrat însă.

3) Credem că a fost urmat aici, din poteca Poiana Tîrlelor-Grohotişul Înflorit, partea finală a Vîlcelului Înspumat de astăzi. Acesta se uneşte (fenomen rar, nu şi unic – vezi Vîlcelul Uriaşului din Valea Seacă a Caraimanului) finalmente cu un afluent al “Vîlcelului Izvorului”, sfîrşind într-o şa. De acolo, pe muchia din stînga, se iese într-o altă strungă, un urcuş susţinut (astăzi printre jnepeni) conduce într-un punct aflat imediat la nord de Portiţă.

4) “O luăm în sus, pe vale, pînă la poalele Ţîmbanului şi ne suim pe el; de pe podiş, vedere în Valea Morarului şi mai ales spre circul final, tare scrijilat.

Ciulică dă un chiot care este urmat de un ecou foarte răspicat şi desluşit, întovărăşit de alte ecouri, cu glasul din ce în ce mai scăzut, însă tot nedeformate. Moşul ne lămureşte că ciobanii cunosc această însuşire a Ţîmbanului şi adesea, în miezul verii, îşi fac petrecere de a chiui aici…” (N. Urechia, Vraja Bucegilor, 1979, p.224)

5) Partea cea mai de jos a Văii Mălinului, punctată de cîteva săritori dificile, se ocoleşte urcînd, din Poiana Coştilei, învecinatul vîlcel al Poieniţei, pînă în şaua omonimă.

6) Vînătorii şi “bucegiştii” antebelici evitau săritorile din canionul median al Văii Mălinului. Pentru aceasta, coborînd din poiana Lespezilor, treceau curînd la stînga, în pîlnia Poienii Mălinului, de unde, în dreptul potecuţei spre Brîul Caprelor, reveneau în vale. Cum aici îi mai aştepta o săritoare, traversau, prin jnepeni, la dreapta, în Valea Colţilor. Pentru a ieşi în Şaua Poieniţei, urcau apoi un pasaj înclinat, depăşit cu ajutorul unui trunchi unde se aflau bătute cîteva piroane, în chip de trepte de scară (punctul “La Scară”). Începînd cu deceniul trei, întrucît alpiniştii au escaladat direct ultima săritoare amintită, s-a mers prin gangul aflat imediat sub Şaua Poieniţei (denumit “Hornul Pămîntos”).

7) Fraţii Ţiţeica ştiau din auzite denumirea de Poiana Mălinului, pe care la prima lor trecere pe vale au atribuit-o largii deschideri, singura de acest fel, de la cota aprox. 2 000. Raţionamentul lor era cît se poate de just, după cum dreptate aveau şi înaintaşii lor care spuseseră Poiana Mălinului unui loc (circa 1 700 m. alt.) situat în afara văii omonime, către învecinata Vale Verde.

8) După spusele lui Alex. Beldie, prin 1932 acest fir metalic era fixat, destul de rudimentar, după un bolovan nesigur. Prin urmare, şi întrucît locul nu părea atît de dificil, cîţiva ani mai tîrziu cablul a fost îndepărtat.

9) “Semnele ce ai observat în V. Mălinului (de care R. Ţiţeica pomeneşte într-un articol din al doilea Anuar al Bucegilor, n.n.), făcute cu vopsea roşie trebuie să fie ale lui Butmăloiu. Mi-amintesc că într-un an înainte de război, venind pe brîul mare al Coştilei, pe o grindină formidabilă, m-am pomenit, nedumerit, cum iată a apărut Butmăloiu cu o tinichea cu vopsea: făcea semne în V. Mălinului; în loc să continui drumul spre Pripon, am coborît prin V. Mălin şi am dat pe la hornul repede, căţărîndu-ne cu ajutorul trunchiului vertical, cu piroane […] Mă prinde mirarea ca acel trunchi să mai fie în fiinţă de atîţia ani, dinainte de război, de cînd a fost amenajat de Butmăloiu !” (scrisoare N. Urechia către R. Ţiţeica, 4 iulie 1927)

Prin 1932, în cuiele de aici îşi agăţau N. Dimitriu şi ai săi pantalonii.

You may also like...

Leave a Reply