O mare prietenie prin telefon

”Fără literatură, civilizaţia umană ar fi mult mai săracă, iar libertatea ar avea de suferit.” Mario Vargas Llosa

Ziaristul, poetul şi scriitorul Ciprian Chirvasiu, dacă timpul avea răbdare, cel puţin o zi în plus, aranjasem să mă întâlnesc cu el la zilele culturale desfăşurate la Schitul Lespezi din Comarnic. Am spus măcar o zi în ideea că el urma să facă parte din juriul întrunit pentru a desemna câştigătorul premiului concursului de poezie „Martha Bibescu”, prima ediţie la iniţiativa ”milenară” a Asociaţiei Culturale ”Lespezi-2004” Comarnic, bineînţeles cu sprijinul primarului Sorin Nicolae Popa şi a Consiliului Local, sensibili la actele de cultură. Cultură care ţine pe umerii ei de piatră temelia unei ţări. Ca să mai punctăm o dată, ” dând Cezarului ce este al Cezarului…”

Nu-l întâlnisem pe Cipi al nostru niciodată în viaţă. Urma să o facem, după cum am menţionat, pe 13 iulie a.c., orele 16.00, când urma să-şi exprime punctul de vedere privind manuscrisele primite de la pasionaţii, până-n ”plăsele”, de fantastica putere a cuvântului limbii române până la nivelul de revelaţie, chiar transă. Şi care este poezia. Nu-l cunoscusem în carne şi oase, dar îl ştiam pe dinafară, parcă, de-o viaţă. Comunicam telefonic şi-mi plăcea să-l ascult, citindu-mi din poezia domniei sale. La rândul lui, mă asculta cu atenţie, după care tăcerea îşi făcea şi ea prezenţa. Apoi dădea sentinţa: ”gata, a închis la pâine!” În traducere o spun cu toată modestia, însemna, în accepţiunea lui: ”orice cuvânt e de prisos, maestre!” Cuvânt pe care îl detest când mă ”caracterizează” aşa cineva care ştie ”ce-am zidit” pe hârtie în anii prelungi ai zbuciumatei mele vieţi de până acum. Am dreptate, domnule istoric Ion Bulei când susţin, fără a fi ipocrit, că sunt ”şi eu un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită”… din Ţinuturile Colţilor de Nisip…”care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte”- şi nici bogat toată viaţa de până acum, ca să-l parafrazez pe Creangă?…

Urma, deci, să ne cunoaştem pentru prima dată, să ne salutăm, strângându-ne mâinile, după cum mi-a spus-o telefonic, joi – 12 iulie, orele 16.00 – a doua zi, vineri, pe la orele 15.00. Urma să studieze, numai cum el ştia s-o facă, manuscrisele primite, timp de aproximativ cinci ore <<după care, maestre, (”te rog, Cipi, zi-mi împărate, nea Vasile, oricum, dar nu aşa!” am replicat eu, stânjenit) >> şi râzând, <”bine, maestre, o să vină un autoturism cu care o să plec la Sibiu, iar mai apoi, săptămâna viitoare, voi fi la Cheia unde, maestre, voi lucra pe brânci pentru a definitiva trei cărţi de poezie ” …

Excelentul folkist Raul Cârstea a ţinut morţiş să-l cunosc pe Cipi al nostru, pe formidabilul poet şi ziarist de excepţie. Fapt pentru care Raul mi-a dat numărul de mobil al ”împricinatului”. Aşa, probabil, decisese sorţii. În cele aproximativ trei luni de interminabile, câteodată, convorbiri telefonice ne împrietenisem deja şi era vorba de câteva zile să ne şi vedem. Aşa am aflat că ”şlefuia” un grup masiv de tineri îndrăgostiţi de poezie, la Muzeul Naţional al Literaturii Române, la care se înscriseseră peste 100 de copii. La un moment dat mi-a solicitat să-i trimit şapte poezii prin intermediul folkistului Raul Cârstea. Le-a citit copiilor, iar noaptea târziu mi-a mărturisit că trecusem ”examenul”, după care: ”s-a închis la pâine!” Deja terminase aceste cursuri ţinute anul acesta şi îmi spunea că lucrase la o antologie ”rezultată” din aceste cursuri, cu nume şi prenume. Ba mai mult, îmi citise şi câteva perle din aceste poezii. Sunt convins că mulţi din cei care bat azi la porţile Uniunii Scriitorilor ”înşirând cuvinte goale ce din coadă o să sune”, auzindu-le, s-ar face mici de tot, dar, nărăviţi, după câteva zile nu ar fi renunţat la obiceiul ce nu le dă pace. Cine posedă această antologie de poezie, trudită de Ciprian, ar fi normal să o încredinţeze tiparului. Ca şi mine, era surprins de unde venea dorul nebun al unor tineri după poezia de calitate, străfulgerată, din moment ce în vremurile astea de jaf şi căpătuială, goana după bani a zguduit din temelii această naţie. Fie lipsa lor, fie sacii ”umpluţi” cu ei prin diferite ”inginerii” financiare de majoritatea politicienilor noştri post decembrişti. Dar să ne întoarcem de unde ne-am permis să facem această acoladă distrugătoare de neam şi ţară, când, iată, ne batem cu cărămida în piept că sărbătorim, curaţi ca lacrima, Centenarul Marii Uniri. Bine ne mai stă! Halal de noi!…Aflasem de la Cipi al nostru, bineînţeles tot telefonic, că era membru în Cenaclul ”Ateliere în Paragină” şi Direcţia a 9-a, grupări dizidente, din afirmaţiile lui. Că lucrase în aproape toate marile redacţii din Bucureşti (redactor şef adjunct la ”Săptămâna Financiară”, senior editor al săptămânalului ”Eurolider”, şef al departamentului ”Reportaj” la ”Jurnalul Naţional”, redactor şef adjunct la ”Evenimentul Zilei”, secretar general de redacţie la ”Ziarul Financiar”, editorialist al ziarului ”Adevărul”, ”Cotidianul”, ”Şi totuşi iubirea”,   ”Historia” şi redactor la TVR. În 2003 i s-a decernat premiul pentru expresivitate jurnalistică. Că suntem la acest capitol , cu câteva zile înainte să păşească în altă lume, poate mai bună şi mai dreaptă, mărturisesc că mi-am adus aminte de nişte excelente, profesioniste şi expresive reportaje de actualitate pe care le-am vizionat cândva pe TVR. Vocea aceea pătrunzătoare, dar nu stridentă, gravă, de bariton cu apăsatul degetului pe rană, dar de o expresivitate şi spiritualitate ieşite din comun făcea notă discordantă cu cele ale colegilor lui de platou. Emitea idei elevate, concluzive şi de o profunzime seducătoare fapt pentru care făcea parte din filonul marilor gazetari ai acestei ţări. Şi care astăzi, din păcate, îţi ajung degetele unei singure mâini ca să-i numeri, chiar dacă unul este lipsă. Nu-i aşa, maestre Cornel Nistorescu?… De-abia cu câteva săptămâni înainte de ”desprinderea” lui cu sufletul spre înalt însoţit de înger, ascultându-l la telefon mi s-a devoalat din ceara memoriei glasul lui la emisiunile TVR. Altfel zis, vocea lui, prin unicitatea ei, biruise timpul.Iar sta bine vorbelor mele de până acum, dacă afirm în continuarea operelor sale literare care au darul să sporească zestrea aleasă a literaturii române. A debutat în poezie în anul 1996 cu volumul ”Profesor de limbă moartă”, în 2002 lansează ”Ateliere în paragină” (24 de ore şi miezul nopţii cu Aurelian Titu Dumitrescu), ”Destine fără noi” (interviuri) – convorbiri cu Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara, Mihai Sora, Johnny Răducanu, Marin Tarangul, Mihai Nenoiu, Vasile Blendea etc. ”Unirea în duh” –poeme- volum colectiv scris alături de Aurelian titu Dumitrescu, preot Nicolae Constantin şi preot Alexandru Răzvan Morariu. În 2013 a publicat volumul de poezii: ”Nimeni, nimic, niciodată”. Am deşirat atâtea vorbe încât, dacă nu o făceam, într-o zi din cele următoare, în lipsa prietenului meu (chiar dacă, accentuez, nu ne-am întâlnit decât pe telefonul mobil!) intram în panică de parcă eram singurul om pe pământ. În felul acesta de a comunica am aflat că era din Schitul Goleşti, unde văzuse lumina zilei pe când se crăpa de ziuă, pe 25 ianuarie 1964, şi când haitele de lupi mai bântuiau prin sat. Copilărise printre vaci (5), oi (10), porci (4), găini., raţe, gâşte. Fiind în grădina copilăriei, bătea coasa, o ascuţea, deci cosea şi făcea căpiţe-schituri-împreună cu ai lui. Ca şi profesorul, istoricul Ion Bulei, Dacă îmi permiteţi, ca şi mine. Pe vremea aceea baza ţării era satul românesc ce ţinea pe umeri glia strămoşească. Munca pe timpurile acelea era o chestiune de onoare. Ciprian al nostru mulgea vacile, închega, bătea putineiul, tăia lemne cu joagărul. Acelaşi lucru făceam mai devreme şi eu în fabuloasele Ţinuturi ale Colţilor de Nisip. Probabil şi din cauza asta ne-am împrietenit atât de repede. Veneam amândoi din aceeaşi matcă şi era imposibil ca sufletele noastre să nu respire copilăria poeziei de mai târziu. Adeverească-se toate acestea,   pentru că intenţiona să mă viziteze, să stea o perioadă în casa mea părintească, dar, îl avertizam: ”Dragă Cipi, nu o să ai condiţiile confortabile din metropolă!„

-Păi tocmai asta îmi doresc! Vreau ca acolo să-mi spăl gândurile!…

Şi cât aş fi dorit ca timpul să fi sărit peste fatidica zi de vineri 13 iulie a.c, pentru că era dornic, şi eram dornic că-mi facă o antologie din poezia scrisă de mine de la începuturi până azi. Îl aşteptam cu toţi arborii copilăriei mele, dar şi ai lui, în care se oprise primăvara. Sunt sigur că peste ani buni istoria literaturii române a acestor timpuri va menţiona între coperţile ei de aur alături de Nichita Stănescu, la o distanţă nu prea mare, încrustând adânc şi numele scriitorului, poetului şi gazetarului Ciprian Chirvasiu bine conturat în propriul lui destin ce scria cu ”cerneala trupului său.”. Dar cel mai în măsură, deocamdată, e bine să-l ascultăm pe prietenul lui, scriitorul Bogdan O. Popescu: ”A fost un om de o puritate a scrisului excepţională şi care a adoptat, din tinereţe, o modestie care era în contrast evident cu revelaţiile sale ca poet…Şi-a dedicat viaţa scrisului, atât literaturii cât şi gazetăriei. A fost un mare autor de interviuri, surprinzând adesea nevăzutul în personalităţi ale culturii noastre… A crezut într-o şcoală de la Bucureşti ” a poeziei române, continuare a filonului pur al lui Nichita, însă prin fiecare altfel.” Fire boemă prin excelenţă, imaginaţi-vă cât putea să deranjeze pe trepăduşii din jurul său, talentaţi până la genunchiul broaştei, prin spiritualitatea lui ieşită din comun, prin inteligenţa debordantă, prin revelaţia sa din poezie şi prin faptul că lupta netemător, cu pieptul gol, în faţa orişicui. Cipi, te-am aşteptat să vii, nu ai făcut-o! Fii bun, ca-ntotdeauna, că am să vin eu spre tine.   Şi dacă merit, mai spune-mi zâmbind: ”Gata! S-a închis la pâine!” după ce-ţi voi citi balada închinată ţie. Şi scrisă aici, unde tu spuneai acum câtăva vreme: ”…după 25 de ani de capitalism, nu reuşim nicicum să scăpăm nici de obsesiile etatiste, nici de cultul tătucului protector”.

 

La buna revedere

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply