Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (I)

XXXXI

Versantul estic al Caraimanului

Toate turele descrise mai sus s-au desfăşurat pe itinerarii cunoscute anterior “bucegiştilor”, turiştilor în general. Începînd cu anul 1924, Radu şi Şerban Ţiţeica pătrund şi în zone ştiute doar localnicilor iar uneori nici acestora. Cînd, imediat după război, cercetau cu privirea, din curtea casei din Buşteni, necunoscutul abrupt al Caraimanului, spintecătura abruptă aflată imediat la nord de Poiana a III-a va fi rămas indiferentă fraţilor Ţiţeica, datorită aparentei ei inaccesibilităţi. După ieşirea la Portiţa însă, şi mai ales după contactul cu Nestor Urechia (direct, cît şi prin intermediul lucrărilor acestuia), fii profesorului au început să privească cu alţii ochi Valea Seacă a Caraimanului. După ce, în drumurile lor prin pădurea de la poalele Caraimanului, identificaseră intrarea în Seacă, Radu şi Şerban s-au angajat la 1 septembrie 1924 în escalada primelor săritori ale văii. Pătrunşi în canion au depăşit întîiul obstacol serios, după care, ajunşi înaintea celei de-a două săritori, au ieşit pe feţele din dreapta, pe unde au suit pînă în larga deschidere numită Poiana Mare. În căutarea variantei optime de urcuş (pe care aveau s-o descopere însă în excursiile ulterioare) au trecut pe malul opus, în ceea ce avea să fie numit Vîlcelul Uriaşului, pentru a reveni ceva mai sus în “Valea Principală”. Au avansat apoi pe coasta dintre “V. Seacă” (în acest caz, Valea Spălăturii) şi Hornuri, pînă la înălţimea unui brîu. Urmîndu-l la stînga, au traversat două “vîlcele” (Hornurile şi Vîlcelul Mortului), după care, suind un pic, au ieşit pe o “creastă cu jnepeni”. Aici orice emoţii s-a risipit, întrucît atinseseră zona Portiţei, cercetată anterior. Mai mult, au reîntîlnit semnul în formă de cruce, făcut cu vopsea albastră (aveau să afle ulterior că aparţine lui Nestor Urechia), existent şi în cîteva puncte din Valea Seacă. Această închidere de circuit a permis fraţilor Ţiţeica cîteva observaţii asupra împrejurimilor, de apreciat prin exactitatea lor. Astfel, “vîlcelul care suie direct la Portiţa” (Valea lui Zangur) a fost ghicit ca fiind “şi mai uşor” decît itinerarul prin “valea Principală”. S-a apreciat, de asemenea corect, că pe “cel mai la stînga dintre cele două vîlcele (Mortului, n.n.) se poate (după toate probabilităţile) urca la şaua mare a Caraimanului”. Luînd probabil în serios scrisele lui   M. Gold, Radu Ţiţeica a mai găsit că “tot aşa de interesant e un brîu care trece prin fundul văii, mai sus ca brîul spre Portiţa şi care duce spre Valea Albă. Nu ştiu cum e mai departe, dar în partea din fundul văii e lat şi bun”. Această din urma observaţie pare să fi fost făcută de pe “creasta cu jnepeni” şi are în vedere un brîu aparent fezabil, situat imediat deasupra, dar care în realitate nu răzbeşte în firul Hornurilor, cu atît mai puţin în Valea Albă. După aceste constatări, conform obiceiului în următoarele excursii s-a trecut la extinderea cercetărilor. Peste zece zile, venindu-se prin Poiana Tîrlelor, s-a încercat “ascensiunea Caraimanului”. Acest gen de titulatură nu trebuie să mire. Fraţii Ţiţeica, iar o dată cu ei alpiniştii epocii, răzbăteau pentru prima dată peste abruptul Caraimanului, pe al cărui vîrf se ajunsese pînă atunci doar prin văile înconjurătoare (Jepilor, Spumoasă, Albă). În mod similar, la cea prima escaladă a unui perete de la noi, s-a vorbit de “Peretele Gălbenelelor”, şi nu de traseul Furcilor din Peretele Gălbenelelor. Abia la descoperirea altor drumuri, pentru individualizarea lor, s-au căutat denumiri separate. Iniţial, Radu şi Şerban s-au angajat pe un “drum greşit, care ne-a încurcat şi ne-a făcut să pierdem o mulţime de timp” (aproape trei ore). Despre acest insucces Radu Ţiţeica este zgîrcit cu detaliile, dar credem că tentativa s-a desfăşurat pe firul Hornurilor*1.

Reveniţi în Brîul Portiţei, au hotărît să încerce escalada “vîlcelului de lîngă creasta cu jnepeni”, socotit finalmente ca “drumul cel bun. Bun vorba vine, căci era destul de rău”. Astăzi, această apreciere poate naşte zîmbete, dar nu trebuie uitat ca tinerii alpinişti, în vîrstă de numai 19 şi, respectiv, 16 ani, intrau pentru prima dată pe un traseu cu o asemenea înclinaţie, necunoscut contemporanilor şi ale cărui săritori puteau fi evitate rareori*2.

“… Sîntem pe creasta ce desparte cele două ramuri ale văii (pesemne Hornurile şi Mortului, n. n). De aici urcăm la stînga pe primul vîlcel. Panta este extraordinară, cred că media trece de 45 de grade. Suim săritori înalte şi prăpăstioase. Pereţii vîlcelului sînt aşa de apropiaţi, încît sînt puncte unde nu poţi trece decît lateral. Ba într-un loc, a venit de sus un bolovan, care n-a putut ajunge pînă în fund. Să-l escaladezi e imposibil. Am trecut pe burtă pe sub el, trăgînd sacii după noi. Ceea ce îngreunează mult mersul e pietrişul, grohotiş care porneşte la vale lovind pe cel care urmează. După două ore de sforţări, ajungem între cele două pietroaie din vîrful Şeii Caraimanului*3. Am suit deci timp de două ore o denivelare de 200 metri. Aceasta escaladă […] este cred cea mai alpestră ce se poate face în Bucegi. Primii care au făcut-o au fost inginerul Ureche cu nea Niculae Butmăloi şi nea Vasile Teodorescu.”*4 (1926)

Peste un an, fraţii Ţiţeica şi-au reluat cercetările pe această faţă a Caraimanului. Graţie îndrumărilor primite în 1922 de la Nestor Urechia, au identificat drumul pe unde acesta şi nelipsitul său însoţitor, Gelepeanu, mergeau la Portiţa. Din şaua aflată imediat sub Portiţa, au coborît spre sud un vîlcel*5, evitînd o porţiune mai înclinată a acestuia prin dreapta, ocol însemnat de N. Urechia cu scîndurele bătute pe copaci*6. În continuare au atins fără probleme poteca Poiana Tîrlelor-Stînca Berbecilor.

După ce în prealabil (23 august 1925) mai aruncaseră o privire (optimistă) asupra posibilului traseu, la 10 septembrie 1925 fraţii Ţiţeica încearcă ieşirea din Valea Seacă în Valea Albă, la nivelul Brîului Portiţei.

________________________________

1) Din respectivul punct poţi porni către Şaua Mare şi pe muchia din stînga, cum urci, a Vîlcelului Mortului. Nu pe aici s-au blocat însă fraţii Ţiţeica, întrucît vor repera “coama crucii” (în dreptul căreia găsiseră marcajul), mai exact accesibilitatea porţiunii de deasupra brîului Portiţei, abia în iulie 1926.

În ce priveşte Hornurile, pînă prin 1928 R. Ţiţeica nu întreprinde vreo tentativă, de unde bănuiala că un prim contact cu acest fir îl convinsese de dificultatea lui extremă. Faptul că la senectute (în lucrarea Pe crestele Carpaţilor, 1984, şi în discuţiile cu semnatarul acestor rînduri), R. Ţiţeica a afirmat că în 1924 a suit şi Hornurile, este fără îndoială o scăpare de memorie, contrazisă de chiar Memoriile sale: “Vîlcelul Mortului a fost suit către sfîrşitul verii aceluiaşi an (1924, n.n.), iar Valea Seacă (Hornurile, n.n.) mai tîrziu” (p.23) .

2) Deşi “gimnastica pe stînci” i-a atras întotdeauna, la trecerea prin locuri necunoscute fraţii Ţiţeica evitau pe cît posibil săritorile. Această tendinţă poate fi întîlnită şi la căţărătorii interbelici de elită, care ocoleau, de exemplu, prima săritoare din Rîpa Zăpezii (v. Alex. Beldie, N. Baticu). Abia după război, ca antrenament pentru ture mai grele, unii căţărători au ţinut să depăşească exclusiv prin talveg unele văi de abrupt …

3) Se avea pesemne în vedere zonele care, văzute din Buşteni, par două vîrfuri încadrînd obîrşia Vîlcelului Mortului.

4) Nu ştim de unde a obţinut R. Ţiţeica aceste informaţii, la care pare să renunţe în primii ani ai deceniului patru, cînd atribuie premiera Vîlcelului Mortului lui Butmăloi. În ce-l priveşte pe N. Urechia, acesta a descris în cărţile sale doar porţiunea inferioară a Văii Seci a Caraimanului, restul reprezentînd pentru el “ziduri drepte de sute de metri” (Vraja Bucegilor, 1979, p.173).

5) Cu privire la această excursie, R. Ţiţeica notează: “Ne-am întors de la Portiţă prin drumul lui Gelepeanu. Unde începe, sus, e altit. 1940. Coborîm printr-un horn şi apoi pe Valea Izvorului… “.

  1. a) Pare să fie vorba de drumul care coboară spre sud din prima şa aflată sub Portiţa, spre est.
  2. b) În zonă nu exista vreun izvor, motiv pentru care am bănuit iniţial că denumirea “Valea Izvorului” este o glumă a componenţilor grupului, de genul “Creasta Mar. Rahat”. Cum Ş. Ţiţeica vorbeşte însă de “aşa-zisa vale a Izvorului” (notaţii mai 1926, despre Strunga Gălbenelelor), socotim că era vorba de un toponimic acceptat fără mare entuziasm, foarte posibil de la cuplul N. Urechia-Gelepeanu.
  3. c) Deşi la 1926 R. Ţiţeica schiţa greşit parcursul respectivului fir (afluent al Spumoasei, şi nu al Vîlcelului Înspumat), denumirea “Vîlcelul Izvorului” este preferabilă celei de “Grohotişul Înflorit” , cum apare într-un ghid din deceniul nouă.

6) Acelaşi sistem trăda în acei ani trecerea lui N. Urechia şi pe “directa” de deasupra Poienii Tîrlelor ori pe Brîul lui Răducu din Jepi Mici.

You may also like...

Leave a Reply