“Filmări la două aparate”*

*Titlul carţii lui Stelian Tăbăraş, roman apărut în Editura Eminescu-1988

Vasile Ioan CIUTACU

PAMFLET

Motto:

“Dezvăluirea adevărului stârneşte ură, linguşirea numai prieteni”

                                    Terentius

“Numai adevărul vă va face liberi”.

                                    Vulgata

Acum când scriu la biroul de stejar meşteşugit cu atâta măiestrie, după cum ştiţi, de enigmaticul tâmplar Nastasia Calafeteanu mă urmăreşte, ca de altfel întotdeauna când fac acest lucru, fraza lui rostită pătrunzător la primirea acestuia: “De-acum depinde numai de dvs. cum ţineţi stiloul în mână!” Aşa încât, sub “presiunea” acestei porunci încerc şi astăzi, când nu mă pot desprinde încă în totalitate de zilele culturale de la Lespezi, desfăşurate sub arcul istoric al centenarului, să vă relatez nişte episoade. De dinaintea şi de după evenimentele menţionate mai sus, pline de semnificaţii. Una mai pregnantă decât alta. Şi care trebuie scoase la   „suprafaţă”, ca nişte pietre de hotar, ca adevărul să fie perceput cât mai uşor.  Deci, să facem recurs la metodă şi să repetăm clipa simbolică de-acum, când fetiţa aceea de 3 ani s-a apropiat, fără sfială, de scena Lespezilor unde eram într-un “moment” de poezie, cerându-mi s-o ajut să urce alături de mine. Am luat-o în braţe, am arătat-o numeroşilor spectatori, după care am întrebat-o caţi ani are. Şi mi-a răspuns făcând gropiţe în obrajii de înger: ”100 de ani!” Adică era de vârsta Centenarului Unirii. Iar când i-am privit ochii (vă mai aduceţi aminte?) erau de-o seninătate şi de-o profunzime pe care rar o mai întâlneşti astăzi între pleoapele bietului român năpăstuit de soartă, descifrând în ei: ”Eu sunt istoria!” Adică, adevărul care rămâne după trecerea noastră spre nesfârşita eternitate. Vă rog pe dvs., fraţilor, să trageţi concluziile ce se impun!…

*

*           *

Insist asupra acestui episod Lespezi 2018 pentru că mie, un biet cronicar al zilelor acestea – diasporean deoarece sunt din Ţinuturile Colţilor de Nisip unde îmi apăr copilăria –mi-a picat ca o mănuşă. Iar faptele ce urmează a fi relatate, închipuiţi-vă că se va face prin ochii dumnezeieşti ai copilei noastre, că puţină imaginaţie asupra viitorului ce vine dinspre orizont, nu strică. Şi o să le spun cu subiect şi predicat, da, aşa după cum îmi este felul, pentru ca noi cei care stăm astăzi la temelia acestei ţări gata de paragină, iubiţi politicieni să pricepeţi că vin odraslele noastre după noi şi ne vor arăta cu degetul. Și va fi, chiar dacă încercăm să ne ascundem şi în gaură de şarpe, ca o ghilotină care îşi face „meseria” în piaţa publică a oraşului. Ca o sentinţă definitivă. Aşa că atenţie celor care umblaţi cu lăbuţa şi vânturaţi când bate vântul, banii publici. Ori lânceziţi în scaunele acestora tăind, din când în când, frunză la câini. Sau, plini de voi, confundaţi holurile şi birourile instituţiilor statale cu un maidan, cu un gol alpin, ori cu băncile vreunui stadion, etc.   Dar să nu mai pierdem vremea şi să trecem la treabă, povestindu-vă nişte istorioare, da, „filmate” nu numai de noi, dar mai ales de ochii îngereşti ai fetiţei noastre –suma întreaga a tuturor copiilor români –aflată pe scena istoriei…  Bunăoară, înainte ca acest eveniment cultural să se desfăşoare la Lespezi, mă aflam in una din încăperile unui aşezământ educaţional din Comarnic, când, la un moment dat deschide uşa gata s-o smulgă din ţâţâni, de parcă bătea un vânt puternic, un personaj sută la sută desprins din operele caragieleşti. Şi din două, trei mişcări, şi o frază penibilă, de eram gata să ne facem semnul crucii, ne lasă mască pe cei prezenţi. Cu o ţigară scumpă, aprinsă intre degetele mâinii drepte, cu cotul prin dreptul şoldului sprijinit de mâna stângă, cu un zâmbet post-decembrist, hilar, mi se adresează de parcă ne aflam la unul din festivalurile electorale date de-a lungul vremii pe pământ comărnicean, da, de musiu Botoacă: “Şi totuşi când facem chestia aia?” Staţi cuminţi!… Să nu vă umble mintea la niscaiva prosti!… Vă rog!… Era vorba, bineînţeles, de zilele culturale de la Lespezi. Şi ridică din sprâncene, făcând ochii mari accentuând în acest mod întrebarea pe care mi-o adresase. Nu i-am dat răspuns imediat pentru că, trebuie să recunosc, în prima miime de secundă ce a urmat după întrebare şi mie mi-a “sărit” gândul la scârbavnica ches…(pardon!) situaţia aia, o ştiţi dumneavoastră care. Dar pe data am depăşit momentul neprielnic când eram practic Knockout în corzi privindu-i pe cei prezenţi, fără a încăpea în gurile lor larg deschise de uimire la auzul acestei interpelări epocale. Personajul nostru era, sau mi s-a părut mie, în nişte blue jeans actuali, rupţi prin dreptul genunchilor, pe ţurloaie, ori pe şoldurile bine conturate. Şi parcă, la rădăcina părului, albul era “jupân”. Închipuiţi-vă cum „sună” acest episod filmat cu încetinitorul de ochii serafici ai fetiţei de pe scena Schitului. Dar şi a lumii…Ehei!…Vedeţi, fraţilor?!…Păi cum este posibil să ne ducem la vot şi să punem ştampila aia nenorocită pe un asemenea rarisim exemplar, mai ales când ştim, că fetiţa este cu “obiectivul” pe noi?!?! Iar filmul va rula de-a lungul timpului ca un scurt metraj de râsul curcii!…unei asemenea făpturi iar sta bine să existe într-un câmp de maci, grâu, porumb, pepeni pe post de sperietoare, dar în nici un caz ca o doamnă nedumerită din moment ce nu se lipeşte somnul de ea din cauza “chestiei ăleia” Nu cumva, vă avertizez din nou, că scriu la biroul de stejar confecţionat regeşte de vestitul tâmplar Nastasia Calafeteanu, să va umble gândul la prostii. Evident că “actriţa” noastră era pusă, obligată să joace într-un rol negativ, demn de ea, al unui film de duzină. De pe vremea când porcii mistreţi ai lui Daia, probabil, d-aia vin cu atâta osârdie peste noi. Că Gheorghe din Primărie, ori din aiurea, nu are nici un chef să înlocuiască un bec, auzi matale, un bec de la iluminatul public stradal ca să ne putem fotografia şi noi, diasporenii din Muchea Gâlmii cu mistreţii. Ce prilej am scăpat?! Că azi-noapte, pe la orele 1,15 a trecut pe drumul Gâlmii o mistreaţă cu nu ştiu câţi purcei. Că era o beznă de o tăiai cu cuţitul şi nu i-am putut număra. Dacă era buleftrica lui Gheorghe în stare de funcţiune, adică având feştila aprinsă, mă puteam fotografia alături de ei, cu vecinica mea, de la 298, care e în stare să pună 3 căpiţe de fân într-o zi. Şi numai după amiază. Şi astfel rămâneam în posteritatea fără de margini a acestor vremuri…Ce s-ar fi bucurat nepoata mea, Selma, să dea peste mine în asemenea postură: cioban la porci, dracu a mai văzut?…Mama ei de viaţă!…Din cauza acestor porci nenorociţi ”ce defilează” nopţile pe drumurile mărginaşe ale cartierelor Comarnicului, se prea poate, după cum se zice, ca un ditamai funcţionarul public comarnicean s-a speriat atât de tare încât, vorbind la telefonul fix aflat pe ”bulevardul” principal din primărie, striga într-o zi din toţi borjogii: ”Să nu-l mai trimite-ţi pe porcu’ ăla de scârţa scârţa pe hârtie că vă reclam la inspectoratul Judeţean Prahova şi vă deschid proces civil la Haga”. Şi cineva care era pe fază mi-a relatat în altă zi: ”I se umflaseră ochii de cât ţipa până ce i-au căzut ochelarii cu ramă de aur de pe nasul proeminent, de nas luat la purtare.” Eu bag mâna în foc, sau mai mă gândesc, că lucrurile au stat chiar aşa. În fine…

Va urma

     

You may also like...

Leave a Reply