Jurnal „de front”

Un articol de Doru Cernescu

ZIAR DE SINAIA este un ”spaţiu” de exprimare liberă, iar răspunderea pentru cele afirmate revine exclusiv autorilor în cauză. Redacţia şi colaboratorii nu îşi asumă responsabilităţi pentru punctele de vedere formulate de alţi contributori.     

E 10 august 2018, una dintre puţinele zile frumoase de vară. Din Sinaia spre Bucureşti avem tren la 10:3, dar, ca la noi şi ca de obicei, acesta vine tot cu întârziere, probabil datorită zăpezii ce va să vină. Pe lângă asta mai e şi foarte aglomerat, aşa că ne ocupăm „fericiţi” locurile în picioare. Totuşi, pe la orele 13:00 intrăm în rândul lumii, în Piaţa Victoriei. La această oră nu se regăsesc aici nici 2000 de protestatari, aşa că nici „organele de ordine” nu dau semne de nervozitate fapt ce mi-a permis să-mi expun „marfa”, adică o parte dintre cele 250 de cărţi dedicate evenimentului, intitulate Diaspora Rezist şi” afişul” de format mare în care îmi prezint punctul de vedere referitor la ceea ce apreciez că trebuie să urmeze, că nu va fi niciodată suficient doar să ieşim cu lozinci când acestea nu îi obligă la nimic pe guvernanţi. După „etalarea” productului, lăsându-mi soţia „la bază” cu câteva exponate, am făcut înconjurul pieţei. Ba, la un moment dat, am obţinut acordul şi microfonul să prezint o poezie, drept care m-am lansat „pe textul” celei ce îl viza pe Dragnea. Numai că ceva, ceva s-a întâmplat, deoarece la nici jumătatea textului microfonul a amuţit, ca apoi să mai reînvie câteva secunde şi iarăşi s-a întrerupt, încălzindu-se staţia (?!), astfel că debutul s-a rezumat la atât, în continuare „bubuzelele” făcându-şi simţită şi mai ascuţit prezenţa. Am reuşit totuşi să vindem aproximativ 20 de cărţi dintre cele aduse. Şi poate le-am fi vândut pe toate, dar probabil am deranjat prea mulţi „acoperiţi” dacă la nici două ore de la prezenţa noastră acolo nu am mai putut s-o facem, fiind „invitaţi” să ieşim din perimetrul protestatarilor pe considerentul că urma să se aglomereze locul şi se preconiza şi altceva. dar ce nu ni s-a mai spus! Surprinzător, la televizor se afirma că nimeni nu-şi mai asuma calitatea de organizator, dar cel ce m-a invitat pe platformă şi mi-a dat microfonul era aceeaşi persoană care ne-a invitat să părăsim piaţa, asumându-şi acest rol. Ba am constatat că nici nu era un protestatar oarecare şi nici singur, aşa că nu avea niciun rost să ne opunem. Ne-am retras aşadar spre zona muzeului Antipa unde nu am mai vândut decât 2-3 cărţi în două ore. Dar nu asta conta (sau nu numai asta), ci şi ce se petrecea în jurul nostru. Da, acolo şi mai peste tot, se evidenţiau clar grupuri de „travestiţi” ce aşteptau probabil un semn ori un motiv pentru a interveni, iar alţii pentru a-şi face meseria, la fel ca în alte dăţi, cu ocazia manifestaţiilor din piaţa Universităţii ori de la televiziune. Desigur, dacă nu aş fi avut o oarecare experienţă în acest gen de „activităţi” am fi ajuns şi noi victime, fie ale jandarmilor, fie ale ajutoarelor lor, dar nu era cazul să ne forţăm norocul, mai ales după ce şi-au făcut apariţia „moţii” ce mărşăluiau ca la ei acasă, cu toate cp nu erau decât vreo 30 (?!) Să fi fost orele 16:30. În piaţă ar mai fi încăput cel puţin un număr dublu pentru a o satura, dar ei, noii veniţi ce îşi declinau intenţiile prin afişul cu „AMU-I BAI!” au intrat ca un vârtej şi tot aşa în nici zece minute au reuşit să blocheze ambele sensuri de circulaţie (prima dată pe cel dinspre Antipa, iar după aceea continuându-şi marşul triumfal pe cel dinspre Palatul Victoriei), cu toate că jandarmii erau destul de mulţi ca să le stopeze avântul, dar neimplicându-se au dovedit că aveau roluri bine determinate, fiecare cu fiecare, protestatarii de bună credinţă fiindu-le victime şi unora şi altora. Acum stând strâmb şi judecând drept, şi eu sunt împotriva violenţei de oricare parte ar fi ea, mai ales că în piaţa nu se luptau hoţii cu păgubaşii, ci reprezentanţii autorităţii cu restul lumii, adică şi cu bătăuşii de profesie, dar şi cu cei ce, sătui să tot o ia pe spinare fără niciun motiv, dădeau şi ei una în schimbul a zece. Şi asta în cazul în care chiar se hotărau să renunţe la pasivitate, dar nu astfel puteau proceda reprezentantele sexului slab, copiii şi bătrânii care au luat cât să le ajungă până la viitoarea manifestaţie. Totuşi, acelaşi personaj ce ne-a expediat din piaţă, cu bine ori mai puţin bune intenţii, ne-a găsit şi după aceea la un interval de o oră şi jumătate (?!), fapt ce denotă că el mai avea şi altă „misiune”. Numai că noi nu i-am căzut în plasă deoarece am plecat înainte să înceapă „zurba”, intuind ce va urma. Astfel, în jurul orelor 17:00 am luat calea întoarsă spre Sinaia. Dar micile neplăceri se vede treaba că nu se încheiaseră pentru că la Câmpina s-a defectat locomotiva şi aşa am ajuns în haltă la orele 22:00 când, altă surpriză: cursa locală ce trebuia să oprească în staţie (e drept, neiluminată) nu a mai oprit şi nici taxiurile pe care am sperat să le opresc. Noroc că autobuzul de la 33:30 s-a îndurat de noi şi aşa, pe când la televizor arăta că în capitală s-a început vânarea manifestanţilor disperaţi, gazaţi şi prespălaţi, ne-am văzut şi noi acasă, mulţumindu-i lui Dumnezeu că am scăpat doar cu atât. Rămâne ca din tot şi toate şi noi, dar şi ei să tragem învăţăminte, altfel e de rău. Dar asta o ştie orice om cu scaun la cap, aşa că nu mai insist. Totuşi, alăturat vă prezint afişul ce a fost filmat şi fotografiat în mai multe ipostaze, aşa că nu ar avea niciun rost să-l secretizez.

   

You may also like...

Leave a Reply