Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (I)

XXXXII

Versantul estic al Caraimanului (continuare)

Imediat la nord de firul Hornurilor, brîul se continuă uşor, după care, pătrunzînd în pîlnia Spălăturii de azi, este punctat de un loc unde “trecerea este destul de grea”. În continuare, au mers pe la baza marii rupturi de pantă din zonă, “avînd la dreapta prăpăstii formidabile, căci sîntem pe la mijlocul marelui zid al Caraimanului”. Depăşind bazinul Spălăturii*1   au intrat în desişuri de jnepeni, “cu prăpastie în dreapta”. Nu mai aveau mult pînă în creasta despărţind Valea Seacă de Valea Albă, cînd o lespede înclinată şi mai ales expusă le-a tăiat calea. Depăşirea pasajului nu părea imposibilă (“e cam periculos… Pînă la capăt […] cred că se poate merge”), însă doza de emoţii fiindu-le probabil suficientă pentru acea zi, au hotărît să exploreze cu altă ocazie restul drumului. În ciuda eşecului, “cea mai periculoasă exploraţie ce se poate face în Caraiman” le-a oferit fraţilor Ţiţeica “vederea […] după mine cea mai frumoasă” din acest munte: “La picioare Valea Seacă, dincolo Brîul şi Poiana Portiţei, mărginite de formidabilul*2 zid al Caraimanului, brăzdat de brîne şi viroage. Pe dreapta în fine urcă brusc peretele de piatră ce suie la şaua mare a Caraimanului, neîntrerupt decît de rare hornuri extrem de repezi şi priporoase (aici, R. Ţiţeica are pesemne în vedere partea superioară a Văii Spălăturii şi scocul-afluent, pe dreapta, al acesteia, n.n.).”

Văile estice ale Coştilei

Cele două văi mai importante de pe acest clin erau cunoscute localnicilor sub denumirea generică de Valea Coştilei*3.

Cînd au pătruns în aceste locuri, fraţii Ţiţeica au apreciat că toponimicul îmbrăţişa o arie prea vastă, fiind în realitate vorba de două văi distincte. Cam tot   atunci au citit în   Cartea munţilor   de Bucura Dumbravă următoarele: “Caraimanul şi Coştila […] Pe feţele lor […] sînt cele mai interesante văi, valea Albă, valea Mălinului, valea Gălbinelului, o gradare de greutăţi turistice. Cea din urmă este cea mai prăpăstioasă; n-o poţi urca, din pricina unor săritori înalte, şi e nevoie de frînghie pentru coborîş; amănuntul cel mai original este, într-un loc, un fel de balcon cu jnepeni, peste care trebuie să treci […] ca să ajungi dintr-o parte în alta a văii […] Cui nu-i place, stînd drept şi uitîndu-se în jos, să vadă satul Buşteni tocmai la picioarele sale la o adîncime de peste o mie de metri, acela să nu se ducă în Valea Gălbinelului*4.”

Chiar dacă descrierea Bucurei Dumbravă era, în ansamblu, săracă în repere, fraţii Ţiţeica au identificat cu destulă uşurinţă valea în chestiune: din Caraiman şi Coştila, doar de pe Valea Gălbenelelor de astăzi se vede Buşteniul. Prin urmare, denumirea de Valea Coştilei a rămas să o poarte doar valea aflată la sud pe acel versant al muntelui. Primele cercetări în zonă le întreprinde Şerban Ţiţeica, singur, care spre sfîrşitul lunii august 1924 iese prin pădurea Munticelului în “poiana văii Coştilelor” (unde se află refugiul de astăzi). La acest nivel, chiar în timpul verii, valea păstrează un strat apreciabil de zăpadă, singurul vizibil din Buşteni şi prin urmare o atracţie în plus pentru tinerii exploratori. În formaţie completă, grupul Ţiţeica porneşte să escaladeze Valea Coştilei la 22 septembrie 1925. Nu cu mult deasupra limitei pădurii, acolo unde valea face un cot la stînga, i-a oprit “o săritoare mare pe care nu am putut-o trece”. Din acest motiv au evitat-o printre jnepenii versantului din dreapta, revenind în fir “la nivelul Boldanului Coştilei” (pesemne   Ţancul Mic de   mai tîrziu). Au pătruns apoi într-o poiană, suind deasupra ei o coastă înclinată. Dacă terenul în sine nu avea de ce să pună probleme, îngrijorător li s-a părut stratul de zăpadă, în creştere odată cu altitudinea, care în dreptul Brîului Mare al Coştilei*5   măsura 20 de centimetri! Ca atare, s-a renunţat la proiectata tură pe brîu pînă în Valea Priponului, pentru retragere fiind preferată Valea Mălinului. Pe acest parcurs, au întîlnit un grup de vînători, între care matematicianul Alex. Ghika (rudă cu eforul Spitalelor Civile)*6, care le-au oferit unele informaţii asupra zonei. Sub conducerea acestora, au ieşit, imediat sub Lespezi, la stînga, în Poiana Mălinului. În continuare, au revenit pentru scurtă vreme în Valea Mălinului, pentru a trece, printr-un culoar în jnepeni tăiat de mîna omului, într-un vîlcel învecinat, sub aşa numita “Scară”. Ajuns acasă, Radu Ţiţeica a ţinut să noteze următoarele: “Între V. Mălinului şi V. Coştilelor este o vale care dă în brîul mare la locul numit “la pietriş”*7. Pentru înţelegere o vom numi Valea Gălbinelului […] Pentru a da în Valea Gălbinelului cel mai bun lucru este să mergem din poiana din V. Coştilelor (1 800 m.). Aci […] este o creastă, care se afla pe muchia care desparte cele două văi. De pe această creastă se poate coborî în V. Gălbinelului. Despre ea nu ştiu mare lucru, decît că la un moment dat se poate lua un brîu care duce în V. Mălinului. N-am putut afla dacă acest brîu nu este brîul mare… (curînd, fiind obţinute probabil noi informaţii, se adăuga pe marginea textului: “Se pare că valea nu da în brîul mare, ci numai viroagele de izvor, neumblabile” )

________________________________

1)1 Trecerea din pîlnia Spălăturii pe faţa dinspre Creasta Picăturii se face printr-un horn de 5-6 metri, de care R. Ţiţeica nu aminteşte, de unde concluzia că pasajul nu l-a întrebuinţat serios ori l-a ocolit pe lespezile de sub Hornul Gemenelor şi traversînd apoi, oarecum aerian, deasupra hornului.

2) Ghicim în aceste rînduri influenţa scriselor turistice ale vremii – M.Haret, N. Bogdan, dar şi N. Urechia, autori aflaţi la rîndu-le sub înrîurirea limbajului epocii.

3) Despre acest toponimic aminteşte în 1910 şi Mihai Gold (“V. Coştilei”), fără a-i preciza poziţia în abrupt; se pare însă că el avea în vedere “Vîlceaua Coştilei”, de care mentorul sau, N. Bogdan aminteşte în articolul “Ascensiunea muntelui Coştila”.

4) Nu ştim cui aparţine cu exactitate acest toponimic, scriitoarei sau îndrumătorilor ei pe acea vale. Întrucît însă în Bucegi localnicii au atribuit cu precădere denumiri practice (Jepilor, Seacă, Albă, Caprelor etc. – excepţie face Mălinul, dar şi acesta nu-i exclus să fi fost botezat de orăşeni, la începutul secolului) şi mai puţin poetice, este de presupus că “Valea Gălbinelului” s-a născut în mintea Bucurei Dumbravă şi nu a celor “trei sau patru ţărani care vor fi cunoscînd locul”. În sprijinul ipotezei noastre vine şi faptul că buştenenii consultaţi de Radu Ţiţeica nu ştiau de această denumire.

5) Primele observaţii asupra Brîului Mare al Coştilei, porţiunea dinspre Valea Albă, au fost făcute la 2 septembrie1925, de pe Brîul Văii Albe şi, apoi, de la “Nasul” lui Gelepeanu. “Potecuţă sau hăţaş nu e pe acest brîu”, nota R.Ţiţeica, asemeni lui N. Bogdan cu cincisprezece ani în urmă.

6) Alexandru Ghika (1902-1964), profesor universitar, membru al Academiei Române (“Descoperiri ştiinţifice ale secolului XX”, 1979)

Pasiunea pentru vînătoare i-a adus lui Al. Ghika şi multe necazuri. Încălcînd hotarul terenului arendat (“de la hotarul Mălinului la Dinţii Morarului”) avea numeroase “demeleuri” (R. Ţiţeica dixit) cu pădurarul Costache. Mult mai grav, pe cînd vîna în munţii Azugii, a fost rănit serios de o ursoaică (informaţie de la Fl. Ştefănescu, întărită indirect de Al. Ghika însuşi, via Ş. Ţiţeica).

7) “La pietriş” apare în prima hartă a abruptului, îndicînd punctul unde Brîul Mare al Coştilei taie “coama de piatră” despărţind văile Coştila şi Gălbenelelor. Această denumire pare să fi fost preluată de la Butmăloi ori de la vînătorii din grupul Ghika. Va fi definitiv consacrat în ghidul Dimitriu-Cristea, din 1961.

You may also like...

Leave a Reply