Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (I)

XXXXIII

Văile estice ale Coştilei (continuare)

Un timp, s-a bănuit că misteriosul brîu de la obîrşia Gălbinelului scoate în Valea Mălinului la nivelul “Lespezilor”, intuindu-se de asemenea că în direcţia dorită duce şi “vîlcelul pe care-l întîlnim cînd coborîm pe hornul cu [scară]”.

În cele din urmă, un cunoscător al locurilor a fost descoperit la… Bucureşti, în persoana vecinului de stradă şi prietenului Nicolae Gherasi, proaspăt geolog. Nu ştim cine îl călăuzise pe Gherasi în acea vale*4, cert este că el a acceptat să refacă traseul împreună cu Şerban Ţiţeica şi Ion Cantuniari: “Din cauza vremii rele timpurile au fost exagerate şi de aceea nici nu le-am mai notat: din Buşteni pînă la Nasul lui Gelepeanu (combinaţie probabil între “Nasul lui Traian” şi “Stînca lui Gelepeanu”, n.n.) am făcut mai bine de 10 ore. Am plecat din Buşteni vineri 21 mai la ora 6 1/2. Am urcat str. V. Albă apoi pe drumul de poiana Coştilei am mers mai departe de despărţirea drumului de V. Albă. Am trecut prin pădure V. Coştilei, am suit printre crăci malul ei stîng pînă în costişa unde valea iese dintre stînci. Ca să trecem în valea pe care am suit-o şi căreia o să-i zic Valea Gălbinelului pînă la noi informaţii, nu ne-am suit pînă în creasta mare, aia mărginită de un pisc, deşi ar fi fost mai bine să o facem. Am ocolit acel pisc la jumătate înălţime pe un mic brîu cu iarbă şi cu lilieci. Valea Gălbinelului e în punctul acela foarte largă, însă în loc să aibă o poiană, cum are Valea Coştilelor, are o coastă de brazi rari şi de lilieci. Intrarea în vale este destul de delicată şi trebuie cercetată mai de aproape. Noi ne-am încurcat pe nişte pereţi deoarece am vrut să dăm în vale prea jos; dar după spusele lui N. Gherasi există o trecere bună mai sus. Ajunşi în vale am dat de o limbă lungă şi groasă de zăpadă. Deşi era lungă şi în pantă foarte mare şi mai aveam şi saci grei pe deasupra, ne-am suit pe această limbă de zăpadă. Probabil că astfel am traversat săritori invizibile care vara trebuie escaladate. De la o vreme am lăsat firul văii fiindcă era prea obositor şi am suit pe malul stîng, pe brîniş asemănător cu cel din Valea Coştilelor. Peste vale malul drept îşi ridică un perete impresionant, cel mai înalt şi mai prăpăstios pe care l-am văzut în Bucegi. Nici vorbă de trecere spre Valea Coştilelor. Doar mult mai jos sînt nişte mici brînege care se pierd în stîncărie. Din acest punct valea, care încă de la început nu e paralelă cu Valea Coştilelor ia o direcţie nordică şi mai pronunţată. După cotitură am intrat iar în vale şi ne-a prins ploaia şi grindina şi zăpada îngheţată. Dar foarte curînd am ajuns la şaua din care izvorăşte această vale şi care o mărgineşte de Valea Mălinului […]

Din creasta aceea se vede tot circul final al Mălinului, cu mulţime de vîlcele în pantă mare, toate pline cu zăpadă, şi cu brînişul nins proaspăt. Am coborît puţin din creastă, am trecut primul vîlcel şi am început să suim pieptul cu brîniş. Am suit-o pînă la brîul mare al Coştilei, pe care am apucat-o spre Nas. Partea brîului care priveşte spre valea Coştilelor şi care se vede şi din Buşteni avea mai puţină zăpadă decît partea dinspre Mălin. Totuşi am avut de trecut vreo 5-6 vîlcele cu limbi de zăpadă…”

Parcurgerea pe timp de vară a văii Gălbenele (25 iulie 1926) a fost, după cum se anticipase, mult mai uşoară. Intrarea în vale s-a făcut pe o altă cale, cea folosită şi azi, pe deasupra Ţancului Ascuţit. În continuare, după un ocol pe brînişul din dreapta, cum sui, s-a urcat cu ajutorul frînghiei*2 o săritoare (“cam la1900 m alt.”, deci ultima), dincolo de care mersul pînă în strunga de obîrşie a văii a fost “simplu”. Impresii: “Valea, compusă în realitate din două viroage despărţite printr-un dîmb central, e frumoasă şi interesantă”. De la originea văii au putut privi în voie împrejurimile, apreciindu-se între altele: “nu cred să fie imposibil urcuşul vîrful Marelui Rahat (Colţul Gălbenelelor, n.n.)”. Legînd observaţiile de aici cu cele făcute la coborîrea, în aceeaşi zi, pe Valea Mălinului, s-a concluzionat că “Vîlcelul Cuiului (cel din dreptul Scării cu piroane, n.n.) suie la creastă Mar. Rahat şi e probabil urcabil”, paralel cu el desfăşurîndu-se un alt vîlcel (numit mai tîrziu de Nae Dimitriu, Valea Hornului). După o nouă observaţie (“vîlcelul cuiului e suibil o bucată bună de nu chiar pînă în creastă M.R.”), “vîlcelul Colţilor*3 (fost V. Cuiului)” şi fost Vîlcelul Colţului avea să fie escaladat la 27 august acelaşi an. Pe firul acestuia, aproximativ la jumătatea parcursului, s-a ieşit la stînga pe un brîu, pînă în şaua legînd flancul “Colţului Gălbinelului (fost m. rah.)” de un vîrf pe care Mihai Haret îl va numi al Măgarului. Deşi versantul. Colţului Gălbenele are aici o înclinaţie apreciabilă, fraţii Ţiţeica nu au exclus “să se poată sui în sus şi apoi spre stînga spre coastele şi brînele înjnepenite dinspre V. Gălbinelului” (variantă parcursă ulterior de Alex. Beldie). Amănunt picant: în ultima parte a Văii Colţilor, printr-o suprapunere vizuală cu ulucul Hornului Coamei, valea părea să continue pînă imediat sub platou. Urmare a acestei iluzii, echipierii se înarmaseră cu răbdare şi-şi drămuiau atent efortul. Brusca ieşire în Strunga Colţilor le-a oferit însă nu doar satisfacţia încheierii cu bine a ascensiunii, dar şi o perspectivă senzaţională asupra Peretelui Gălbenelelor*4.

________________________________

1) E posibil că pătrunderea iniţială a lui N. Gherasi să fi avut loc tot sub impresia scriselor Bucurei Dumbravă despre Valea “Gălbinelului”.

2) În discuţiile cu autorul acestor rînduri, Radu Ţiţeica a ţinut să specifice că a luat pentru prima dată în rucsac o frînghie (şi aceea de rufe) abia după ascensiunea pe Rîpa Zăpezii din septembrie 1926. Deducem de aici că funia folosită pe Valea Gălbenelelor   aparţinea lui Gherasi. În ce priveşte itinerarul suit   sub conducerea lui Gherasi, el seamănă cu cel urmat cîndva de Bucura Dumbravă, fiind probabil la origine un drum descifrat de vînători. Acest traseu, după toate aparenţele, ocolea pe la nord Ţancul Mic, depăşea o văioagă şi traversa în Gălbenele imediat sub confluenţa firelor superioare ale acestei văi. Drumul ocolea apoi prin dreapta primele două săritori ale firului principal, în care intra sub a treia săritoare (aici turiştii neexperimentaţi foloseau frînghia). În continuare, se mergea fără vreo evitare importantă pînă în strunga de obîrşie.

3) Pe harta din 1927, Valea Colţilor, despre care Radu Ţiţeica (Memorii, p.42) avea să scrie: “Nici această vale nu avea un nume şi l-am adoptat pe aceasta, care reprezintă mai bine caracterul regiunii prin care trece […] Nu am putut afla de la nimeni nici o informaţie asupra Văii Colţilor, dar sînt sigur, dat fiind că ea nu prezintă dificultăţi prea mari pe parcurs, că a fost străbătută de vînătorii de capre.“

4) Am văzut că acest perete atrăsese atenţia lui Şerban Ţiţeica încă de la prima lui trecere pe Valea Gălbenelelor. Radu Ţiţeica va admira şi el “măreţul perete al Gălbenelelor, fără să ne gîndim că, nouă ani mai tîrziu, va fi urcat de un grup de trei alpinişti” (Memorii, p.41).

You may also like...

Leave a Reply