Un OM ce nu trebuie lăsat să moară!…

Evocare

Motto:

”Trăind în cercul vostru strâmt

       Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

     Nemuritor şi rece.”

  1.             Eminescu

Când creionez aceste rânduri sunt într-un mare paradox: să informez cât mai multe lucruri decât sunt informat! Ori, cel puţin asta îmi este intenţia care pur şi simplu mă împinge acum de la spate. Fără a filozofa prea mult pe această temă, vă aduc la cunoştinţă că am făcut apel la o personalitate marcantă a istoriografiei româneşti, şi nu numai, rugând-o să mă lămurească – o dată pentru totdeauna – cum este mai lumesc: individul trebuie cu orice preţ să forţeze, de-a lungul vieţii sale, intrarea în istorie, ori pus şi simplu să lase faptele lui să vorbească de la sine, după o vreme, din moment ce el a luat drumul stelelor. Alt paradox, alt semn de întrebare. La care interlocutorul meu, aflându-ne într-o grădină unde brânduşele încercau să ne facă ochi dulci, a conchis: ”Uite ce repede s-a dus şi iarba!”… Nu întâmplător afirm toate acestea. E timpul ca românului nostru de astăzi să nu-i mai fie indiferent ce soartă are. Ce lasă în urma lui. Este inexplicabil, cel puţin pentru mine, de ce în manualul de istorie, spre exemplu , nu se explică elevilor ce Dumnezeu s-a întâmplat cu noi, românii, pe perioada 23 August 1944 şi până azi-dimineaţă, ca să fim puţin ironici. De ce printre personalităţile istorice la loc de frunte în manualul de specialitate era, sau este încă…Andreea Esca. În timp ce intelectualul de mare clasă – Petre Ţuţea afirma cu amărăciune: ”Am făcut treisprezece ani de temniţă comunistă pentru un popor de idioţi!” Altfel spus, românul nostru de astăzi (ori dintotdeauna!) se cam ”împiedică” de valorile sale şi preferă să se ferească de ele ca dracul de tămâie. Şi nu ia în calcul ca o personalitate bine definită, conturată, un intelectual de rasă, îi fac ca drumul prin viaţă să-i fie mai uşor. În loc să ne ”sângereze” lucrul acesta şi să ne luăm odată revanşa, să reglăm conturile vremurilor, preferăm să stăm la taclale şi să gândim că singura normă de apreciere vrednică de încredere nu este alta decât câţi bani ai în cont. În felul acesta, din păcate, ne categorisim astăzi scufundându-ne încetul cu încetul în mocirla imoralităţii, mediocrităţii, nepăsării şi bârfei de cât cuprinde şi am fi absurzi dacă ne-am închipui că numai de câţiva ani pătimim aşa ceva. E vechi păcatul din moment ce Dimitrie Cantemir încearcă prin secolul al XVII-lea să şi-l explice, învinuindu-ne de lăutărism, în faimoasele sale opere: ”Descriptio Moldave” şi ”Gâlceava înţeleptului cu lumea…”

Cam asemenea gânduri ”mă muncesc” astăzi când privesc Comarnicul şi încerc să-mi explic tristeţea lui Simion Stolnicu, repet ( a câta oară? Şi dacă puţin îi pasă mulţimii, de ce o mai fac?), când nota în jurnalul său, de ins instruit, pe 26 iulie 1936 – seara ”… Comarnicul este un compromis climateric între ozon şi mahala. Sunt mai mult decât singur – tinerii conlocuitori mă denigrează faţă de mine însumi , când nu reuşesc să-i evit, să nu mă bocesc în sine-mi pentru neputinţa lor speculativă.” Era inevitabil ca de personalitatea poetului să nu ”se izbească” comărniceanul şmecher, ca tot românul , dealtfel. Şi în niciun caz nu e valabilă motivaţia unei distinse persoane care, mai zilele trecute, încerca să rezolve ”cazul” Stolnicu, punându-i un diagnostic rupt de realitate: ”Era aşa deoarece el nu făcea parte din înalta societate comărniceană!” Aiurea! În niciun caz nu acesta este adevărul. Era mai mult decât atât, un poet apreciat de criticul E. Lovinescu, fiind membru în reputatul cenaclu al acestuia,   ”Zburătorul”. O dată. Doi, era un muzician de ţinută, din moment ce făcea parte din Filarmonica Operei din Ploieşti. El fiind de fapt un ins de elită încât va pune întotdeauna umărul ca acest oraş să nu se scufunde cu totul în negura timpului. Alături de Bibeşti, de pictoriţa Georgeta Năpăruş, bunăoară…

Apropos, că am ajuns aici. Ia să vedeţi cât noi, comărnicenii, ţinem la această inestimabilă valoare artistică. În anii trecuţi, într-una din zile, am dus intense ”tratative” cu proprietarul care cumpărase casa şi locul în care a copilărit şi crescut renumita noastră pictoriţă, după ce aceasta părăsise Comarnicul. Vroiam doar să montez pe temelia casei o plăcuţă comemorativă. Ca amintirea ei să dăinuie pe aceste meleaguri. Stupoare! … După ce picasem de acord, mai ales că la mijloc fusese şi una mică, a doua zi, şi o bună bucată de vreme după aceea, proprietarul nostru m-a înjurat în toate limbile pământului , la cine îi ieşea în cale, jelindu-se: ”Auzi matale!… Neisprăvitul ăla vrea să-mi vândă casa!…” Dar ce bine i-ar sta Bibliotecii Orăşeneşti, ori Casei de Cultură sau Grădiniţei din Vatra Sat ca pe frontispiciul uneia din ele să fie încrustat în timpul timpului numele pictoriţei Georgeta Năpăruş. Ori străzii Eternităţii nu i-ar sta mai bine dacă ar ”purta” numele pictoriţei? Şi, nu-i aşa?, mult mai frumos ar suna numele acesta decât…”Centru de afaceri Comarnic”.

Dar ştie cineva de dl. Ion Vâţă, născut, crescut la Comarnic , fizician de renume? Şi lista ar continua. Un pomelnic întreg pe care comărnicenii ar trebui să-l încrusteze adânc în memoria lor. Şi a copiilor lor. Pentru că elitele fac cultura, iar aceasta, la rândul ei, este coloana vertebrală a unei naţiuni care, dacă este conştientă, în momentele de mare cumpănă pe care le-ar traversa, s-ar trezi din somnolenţa în care stă ca peştele …în apă… Dar să depăşim această acoladă atât de necesară pentru a face loc ca ”să intre” pe scena societăţii comărnicene atât de anemică astăzi, ajunsă în pragul fibrilaţiei, a unui personaj uitat, dar care altădată, practic, era inima oraşului. El este profesorul Miron Neacşu. “A fost un om deosebit din toate punctele de vedere. Un Mare comărnicean!” De cum avea să-mi precizeze zilele trecute dl. Ion Voicu, str. Republicii nr 107, fost mecanic şef la APSU Comarnic atunci, când a venit vorba de regretatul profesor. De el mă leagă atâtea amintiri încât, dacă m-aş ”deznoda” de ele, aş fi ca un om fără vreun rost pe acest pământ. Fără pic de exagerare!. Când fac recurs la memorie, şi asta mi se întâmpă din ce în ce mai des, fug din calea acestor zile ce ne calcă în picioarele de beton armat aproape orice speranţă, când şi îngerul pare c-ar vrea să-şi ia câmpii. Fug şi caut prin cufărul cu fotografii pe profesorul nostru care mă priveşte serios, întrebător, aluziv. ”E posibil aşa ceva?”

– Este, domnule profesor! Fără dvs. suntem parcă ai nimănui! Îi răspund de cum stăm amândoi sprijiniţi de Crucea Secăriei (vezi foto). ”Salvaţi-vă copiii ca să vă salvaţi şi voi!” parcă-l aud de dincolo de veacuri şi de deasupra rugilor…

L-am cunoscut prima dată în 1970. Eram funcţionar prin primărie. Venise să-l ajut ca să amenajeze terenul de handbal, volei şi minifotbal aflat pe strada Gârlici, în punctul ”Ciric”, în partea de sus a Grădinii Mari, ce aparţinea de primărie. Era profesor de sport la Şcoala din Vatra Sat şi aici îşi antrena elevii sădindu-le în suflet dragostea pentru sport. Auzisem de el, auzise de mine. Era animatorul întrecerilor sportive din oraş, de la fotbal la handbal, de la baschet la volei. Iarna desfăşura întrecerile de bob şi sanie prin cartiere de unde selecţiona tinere talente îndreptându-le spre marea performanţă la cluburile cu tradiţie în practicarea acestor sporturi. De exemplu, la Sinaia. Regretatul Ion Panţuru, singurul nostru medaliat Olimpic la bob două personae la Grenoble 1966 şi campion naţional, European şi mondial la bob de patru persoane nu se sfia să afirme: ”Toate astea le datorez lui Mironică Neacşu!” De asemeni, recunoştinţă îi poartă şi bobeorul Ion Stoica, de câteva ori campion naţional la bob de două persoane, stând mereu în ”coasta” lui Panţuru. “Profesorul Miron Neacşu mi-a dat brânci înainte ca să mă ocup serios de bob!”- recunoaşte şi astăzi sportivul nostru. Profesorul privea lucrurile în perspectivă şi era atent la orice scânteie de talent, croindu-i drum spre afirmarea definitivă. Ne-am împrietenit, repet, pentru că şi eu aveam un grup de prieteni cu care băteam potecile lunare ale munţilor, ţineam concursuri de orientare turistică (îţi aminteşti d-le Ion Neagoe – Str. Republicii nr 107?) În 1973 a înfiinţat   Asociaţia Sportivă ”Prahova” Comarnic cu secţii de fotbal, volei, handbal, baschet, bob, sanie, aeromodele, popice, orientare turistică etc. (Aviz “cronicarilor” de duzină care ce visează noaptea scriu a doua zi!) M-a chemat lângă umărul lui şi am considerat asta ca pe o onoare. Spre exemplu, au fost cazuri când amândoi am pus bani din leafa noastră ca echipa de fotbal să se poată deplasa unde era programată să joace, conform calendarului fotbalistic judeţean. În 1973 înfiinţează ”Casa Pionierului”, actualul Club al Copiilor, cu cercuri de electronică, foto, ţesut carpete cu motive populare, carting, etc. Dacă ing, Ion Drăcea a ajuns un foarte bun electronist, uimindu-i până şi pe   japonezi, aceasta se datorează şi profesorului Neacşu, care a descoperit diamantul. Dar mai ales a ştiut să-l şlefuiască. A amenajat sala de sport (gimnastică), din cadrul clădirii unde activa ”Clubul Pionierilor”. Şi pentru că terenul de fotbal era aproape, întotdeauna se îngrijea de starea lui. Se cunoştea cu Ion Babeş, al cărui tată a fost administratorul Castelului Bibeştilor din Posada, până ce comuniştii Moscovei au preluat puterea în România. Prin el, care era scenarist şi colaborator la Radio, prof. Neacşu reuşea să informeze lumea de ceea ce se petrecea în oraşul Comarnic şi era demn de luat în seamă. O iubit ca nimeni altul localitatea în care trăia, meseria de profesor. Ochii lui ţinteau orizonturi. A făcut un muzeu al Comarnicului, în centrul localităţii, după modelul învăţătorului Ion Petrescu. Este bine de ştiut că amenajarea acestui muzeu a făcut-o sub îndrumarea prof. Gheorghe Bulei, fratele istoricului Bulei, care pe vremea aceea era directorul Muzeului de Istorie Judeţeană ”Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte. Însă dintr-o poruncă ”grea”, ca să nu zic imbecilă, autorităţile locale din acea vreme l-au desfiinţat preferând să-l închirieze unor penticostali veniţi din America, şi care l-au transformat într-un studio foto. Profesorul iar a pus un of adânc, prelung la inimă. El a înfiinţat faimoasa orchestră din Comarnic alcătuită din Mitică Nedelcu (cobză) – prieten bun cu marele cântăreţ Cheazim, care instruia orchestra – fraţii Dulamă (porecliţi “ Alcapone”, mandolină, Nelu Trică (acordeon). Nelu Baraboi( contrabas), Gogu Chioru (acordeon), Viorica Popescu (solo voce şi pian), pe când profesorul „mânuia” mandolina. Această super orchestră a cântat în emisiuni la Televiziunea Română din acele vremi…  Era deputat în consiliul local, circumscripţia electorală nr.7 (str. Valea Cândei şi str. Şcolii) unde se îngrijea de starea drumurilor antrenând la aceste activităţi edilitar-gospodăreşti cetăţenii din zonă care-l respectau. A fost un foarte bun coleg şi niciodată pe aceştia nu i-a vorbit de rău. I-a ajutat din răsputeri pe noii profesori veniţi la Şcoala din Vatra Sat făcându-le rost de gazde, unde să stea cu chirie, de lemne de foc pentru zilele friguroase etc.  A fost un om cu un cap deasupra tuturora. Avea principii bine definite, un caracter foarte puternic. Îşi respecta cu stricteţe cuvântul dat, ceea ce astăzi, din păcate, nu se mai întâmplă. Comarnicul ardea în sufletul său. Însă, de multe ori, îi ghiceau înăuntrul său atât de mare şi generos, o undă de tristeţe, pe care reuşea cu „dibăcie” să şi-o ascundă. Dacă-mi permiteţi, această tristeţe era un fel de brumă de început de septembrie. Dacă mă mai îndoiam câteodată de această stare a profesorului, ea a devenit o certitudine în excursia pe care am făcut-o împreună prin Crângul Floreiului, în drum spre Lunca Lacului din Secărie. În primăvara anului 1972 când am vizitat, la dorinţa lui, gazda-familia Ion Megelea – unde a stat cât a fost profesor suplinitor de matematică la Şcoala Generală din Secărie. La întoarcere am preferat să parcurgem drumul de legătură dintre Comarnic şi această localitate în care a văzut lumina zilei, pe 20 noiembrie 1939, vestitul negustor de poveşti şi povestiri – reputatul scriitor Stelian Tăbăraş. Am făcut un mic popas la Crucea Secăriei. Printre altele, mi-am dat seama că era obsedat de ideea că: “ Eu, prietene, am să mor tânăr! La fel ca tatăl meu! “ Repet, eram în faţa Crucii!

-Păi, pe Simona (fiica domniei sale n.r.) cui o lăsaţi? Am încercat eu să-l aduc cu picioarele pe pământ. Mi-a arătat cerul “ Soţiei şi Lui!“ Dar vorbele mele am fost în zadar… A făcut-o. Pe 27.02.1981, lângă gardul fostei case a pionierului, astăzi Clubul elevului “Martha Bibescu“, unde era director. A mai apucat, căzut fiind la pământ, să întrebe pe un trecător ce se nimerise să fie pe trotuar în acel loc şi în acea clipă: “Unde sunt?” I s-a spus ”La Club!” Şi-atunci a zâmbit, parcă împăcat cu sine, că se află în casa lui, plecând pe deasupra norilor. La numai 46 de ani (născut pe 24.06.1935)… A murit ca un erou pe câmpul de luptă!… Pentru că era un om inteligent, trup şi suflet pentru Comarnic, nu era văzut bine de conducerea de partid a oraşului. Pentru că atunci, ca şi astăzi, pe noi românii ne incomodează valorile, elitele noastre. Dar profesorul Miron Neacşu nu s-a zbătut ca să intre în istorie cu orice preţ. Ci istoria îl păstrează la sânul ei de aur deoarece ea face parte din el. Fără de el, atât ea cât şi noi, suntem mai săraci. Murind profesorul nostru, să nu-l lăsăm să moară şi în noi! Ar fi ca o salvare a noastră de aceste vremuri nămoloase! Ne mai salvează, poate, dacă i se va acorda titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului, post-mortem. Ce ziceţi, domnule primar?…

   

La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply