Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (I)

XXXXIV

Clinul nordic al Coştilei

Ca şi în cazul altor zone abrupte din Bucegi, cînd l-au zărit pentru prima dată (în cursul unei coborîri de la Omul, în 1921), versantul de miazănoapte al Coştilei a părut fraţilor Ţiţeica inaccesibil, “fără să-mi închipui că numai peste puţini ani îi voi cunoaşte toate vîlcelele, crestele, brînele şi alte frumuseţi”. Au urmat lecturile cu sufletul la gură din cărţile lui Urechia şi M. Gold (Haret), care au risipit din teama cu care erau privite acele locuri. Apoi, după observaţii de la distanţă (întîi din Valea Cerbului), au coborît Valea Priponului. “Capul de pod” fiind stabilit, cunoştinţele asupra versantului aveau să fie extinse. Pentru aceasta s-au făcut noi explorări vizuale, de pe clinul sudic al Morarului. Cu un asemenea prilej tinerii alpinişti au constatat că “lîngă V. Priponului este o vale, impracticabilă în partea de jos. Cred că se poate veni din vîrful Coştilei pe această vale pînă la un moment dat unde fiind impracticabilă se ia un brîu care o traversează”. Cum valea respectivă – exceptînd Valea Priponului – părea să fie cea mai înierbată din acel versant, pornindu-se de la scrisele ghidului Gold (Haret) R. Ţiţeica a notat cu acelaşi prilej: “cred că este valea Verde”. Întîia pătrundere în inima acestui clin a avut loc pe Brîul Mare, pe sensul Mălin-Pripon (septembrie 1924). În caietul de excursii al lui Radu Ţiţeica nu apare acum vreo menţiune despre văile Ţapului şi Urzicii (apreciate probabil ca inaccesibile), ci doar despre “valea de lîngă valea Priponului”. După cum se poate sesiza, încercările de stabilire a toponimiei locurilor nu au fost dintre cele mai uşoare. Radu Ţiţeica a avut iniţial la dispoziţie doar prezentările extrem de vagi şi nu o dată derutante din ghidul Gold (Haret); abia prin 1925 a putut răsfoi articolul lui N. Bogdan “Ascensiunea muntelui Coştila” (anuarele S.T.R. fiind procurate de la un unchi al lui I. Cantuniari). În aceste condiţii, tînărul alpinist nu a completat golul toponimic prin contribuţii proprii, ci a căutat să afle ştiutori ai locurilor, să discute cu ei, sursă care a condus însă deseori la concluzii eronate. “Am aflat că este V. Seacă” scria în context R. Ţiţeica despre o vale, nu ştim care, dar în mod sigur nu cea adevărată*1. Asemănător, vînătorii din grupul Alex. Ghika i-au spus că “valea de lîngă Pripon e Valea Verde, iar lîngă ea e valea Caprelor. Ultima de lîngă Mălin (la nivelul Brîului Mare, n.n.) e probabil V. Seacă”. De bună credinţă fiind, Radu Ţiţeica a căutat să facă loc şi unei artere pomenită în ghidul Gold: “V. Urzicii […] e probabil V. Caprelor”. Informaţiile primite în aceeaşi vreme de la Butmăloiu (“Nea Niculae ne-a spus că în V. Verde se merge plecînd din Poiana Mălin”), deşi corecte, nu fac decît să amplifice confuzia. Reperează totuşi “pe stînga acestei poieni (a Mălinului, n.n.) […] o altă vale, care nu suie însă pînă sus, ci se opreşte la o creastă înjnepenită, valea Poienii Mălin”. Prima explorare în terenul dintre Pripon şi Mălin se face la 2 septembrie 1925, cînd este străbătut “Brîul cu Zade”, care leagă văile Priponului şi “Caprelor” şi face posibilă evitarea segmentul inaccesibil din partea inferioară a acestei din urmă văi. Între aprecierile încurajatoare făcute acum a fost şi aceea brîul “se continuă spre Verde şi Seacă şi dă probabil în Mălin”. Înaintea sezonului de vară 1926, Radu Ţiţeica se mai zbătea în incertitudini: “regiunea dintre Valea Mălin şi Valea Priponului cuprinde trei văi principale al căror nume este cam complicat şi pe care le voi numi în ordine V. Seacă, V. Verde şi V. Caprelor sau a Urzicii”. După alte bîjbîieli, soarele clarificărilor răsare, favorizat se pare de o convorbire cu Butmăloi (în aprilie, la Casa Peştera) şi mai ales de lectura“Vrăjii Bucegilor” de Nestor Urechia. Sub influenţa lor, metodicul căţărător optează pentru formula corectă, de cinci văi între Mălin şi Pripon, şi anume “V. Verde, V. Seacă, V. Largă, V. Urzicii (era sacrificată aici “Valea Adîncă” a lui Nestor Urechia, n.n.), V. Caprelor”. Cu excepţia Văii Largi, devenită în toamna aceluiaşi an Valea Ţapului, aceste denumiri sînt acceptate şi azi. După toate aceste ezitări, grupul Ţiţeica pătrunde frontal în versantul nordic al Coştilei. Întîi (la 17 august 1926) s-a urcat pe valea bănuită a fi cea mai uşoară, Valea Caprelor (în ciuda celor aflate de la Al. Ghika, doar astfel îi vor spune), pînă în Brîul Mare. “E drept că […] mai e mult pînă la vîrful Coştilei, dar cred că se poate sui. În orice caz se ajunge uşor pe un brîu situat deasupra brîului mare. Cam la jumătatea înălţimii dintre brîul cu zade şi brîul mare se face pe malul drept al văii un brîu, care dă într-o creastă înjnepenită, apoi continuă ca brîu cu jnepeni cel puţin pînă în valea alăturată, dar eu cred că pînă în creasta de deasupra poienii Mălin (previziune justă, n.n.).”

Apoi, la jumătatea lunii septembrie 1926 este escaladată “Valea Largă a Coştilei”: “Plecăm pe vale în sus, suind pe dreapta ei nişte coaste cu grohotiş pînă ajungem la un brîneag orizontal. De aci am dat spre stînga în creasta ce desparte V. Largă de V. Seacă… Coborîm din nou spre dreapta, trecem valea şi suim coastele de pe malul stîng. La un moment dat valea are o săritoare în tot largul ei […] şi numai departe spre dreapta […]   dăm de nişte hornuri înierbite, care ne scot pe brîul cu jnepeni […] Ne apropiem de fund şi apoi suim un brîniş cu lespezi pînă în brîul mare…”

După obişnuitele tatonări, constînd în pătrunderea pe Brîul Caprelor şi coborîrea văii pînă în Valea Cerbului (este vizibilă aici influenţa scriselor lui N. Bogdan), peste un an, în august 1927, are loc străbaterea integrală, în urcuş, a Văii Seci. De la obîrşia ei s-a traversat în Valea Ţapului, suindu-se apoi în Brîul Mare.

În urma tuturor acestor cercetări rămînea de urcat Valea Urzicii – cea mai dificilă din versant. După cum am menţionat, la un prim contact (1924, din Brîul Mare), locurile au părut fraţilor Ţiţeica mai mult decît fioroase. Cu timpul, şi mai ales în urma unor repetate explorări (între care abaterea din Valea Caprelor, pe Brîul cu Jnepeni), această senzaţie s-a diminuat.

În luna iulie a anului 1927, grupul Ţiţeica s-au considerat suficient de puternic pentru a încerca ascensiunea văii Urzicii. Şuvoaiele de apă provenind din topirea zăpezii au făcut să fie preferat mersul pe malul din stînga, dar nici pe aici nu au putut înainta prea mult, datorită ceţii.

Semieşecul nu a descurajat. Înaintea unei noi tentative, partea mediană a Văii Urzicii a făcut obiectul unei atente observări, ocazionată de străbaterea integrale (vest-est) a Brîului cu Jnepeni:

“Probabil că pe V. Urzicii se mai poate sui, de unde ne-am oprit anul trecut, trecînd pe unul din maluri, pe cel stîng, pînă în brîul cu jnepeni… Nu se poate sui pe fundul Văii Urzicii pînă în brîul mare, căci cam la vreo 30 m deasupra brîului cu jnepeni este o săritoare formidabilă. (Nici) hornurile laterale nu sînt bune; unul singur pare a fi suibil o bucată dar pe o mică porţiune e impracticabil. Mai sus se poate sui iarăşi…”

În consecinţă, peste cîteva zile are loc o nouă încercare: “Plecaţi pe V. Cerbului, am luat hăţaşul care suie spre gura văii Urzicii. Pe malul ei drept am suit prin pădure şi apoi am dat în firul văii. Se poate urca pe vale numai pînă la o săritoare mare (1820 m alt.). Aici trebuie luat spre dreapta (cum sui […]) o viră care duce în jnepenii de sub brîul cu jnepeni şi se poate coborî în vale deasupra săritorii […]

Ajunşi în fundul văii se poate urca pe fund cînd e zăpadă (poate şi cînd nu e) dar în orice caz se dă pe malul […] stîng cum sui şi pe coaste şi brîne de iarbă se dă în brîul cu jnepeni […] Trecem valea şi pe un horn lateral al ei, afluent pe stînga, suim la brîul mare…”

În aceeaşi perioadă, bazat şi pe unele observaţii luate din Brîul Mare al Morarului, se identificau pe versantul nordic al Coştilei şase brîuri, dintre care, sub Brîul cu Jnepeni: “e) brîul care pleacă de pe creasta Viilor Senzaţii, trece pe la mijlocul hornurilor (în Valea Ţapului, imediat sub marea ruptură de pantă, n.n.) şi dă în firul Văii Urzicii. f) brîul care pleacă de la baza hornurilor […] trece pînă în firul Văii Urzicii. E întrerupt pe malul stîng al acestei văii; de la o vîlcea secundară*2 taie Valea Caprelor şi dă în Pripon. E […] brîul Priponit “. Partea superioară a Văii Urzicii, s-a bucurat de un tratament asemănător. Un prim contact cu zona a avut loc în cursul unei abateri din Valea Caprelor (în 1927*3), pe brîul imediat superior celui Mare. Aici au descoperit însă că cingătoarea în cauză se pierde între creastă şi firul Urzicii. Brîul părea să continue însă pe malul opus al văii, lucru de care fraţii Ţiţeica s-au putut convinge cu pasul peste un an (august 1928). Au cercetat atunci Brîul de Sus, apreciindu-se că la înălţimea acestuia “se poate urca […] cam pe oriunde, de la brîul mijlociu”*4.

Cum partea aflată imediat sub platou, dincolo de înclinaţie, nu punea probleme, a urmat cercetarea îndeaproape a porţiunii Văii Urzicii cuprinsă între Brîul Mare şi Brîul de Sus. O deprimantă săritoare oprind aici din start avansul direct, mezinul familiei Ţiţeica a identificat, solitar, o variantă de ocol: “În Valea Urzicii, Şerban a suit pe o vîlcea, nu pe ce pe care am venit pînă în brîul mare, ci mai spre fundul văii una, pînă la un brîneag superior unde a dat în vale […] Se poate sui pe vale în sus o bucată, probabil (deducem de aici că explorarea a fost doar vizuală, n.n.) cel puţin pînă în brîul de mijloc. Astfel ar fi complet rezolvată chestia Văii Urzicii.” Rîvnita “rezolvare” a Văii Urzicii s-a produs la finele lunii august 1928, escaladă la care lipseşte tocmai Şerban Ţiţeica. Avînd în vedere interesul anterior pentru locuri cît mai puţin dificile, este de bănuit că grupul a ieşit, la nivelul Brîului de Mijloc (o dificilă săritoare cu bolovan barează talvegul nu mult mai sus), pe lespezile din stînga firului. De acolo atingerea Brîului de Sus nu a pus probleme deosebite. Aproximativ în aceeaşi epocă Radu Ţiţeica întocmeşte o hartă a clinului nordic al Coştilei, la scara 1/5000, care nu a văzut însă lumina tiparului.

________________________________

1)Notaţia este datată 21 august 1924, pe cînd Radu Ţiţeica nu avea cunoştinţă, între Mălin şi Pripon, decît de văile traversate pe Brîul Mare. Ori adevărata Vale Seacă îşi are obîrşia sub acest brîu.

2)Venind probabil pe Brîul Priponit, Şerban Ţiţeica a urcat acest vîlcel pînă în Brîul cu Jnepeni. Fratele său scrie (caiete ascensiuni) în acest caz de “Vîlcelul Şerban”, denumire care nu răzbate în alte notaţii ale lui Radu Ţiţeica.

3) În scrisele lui R. Ţiţeica nu întîlnim menţiuni mai timpurii privind zona nordică a Coştilei de deasupra Brîului Mare. Pe harta din 1926 apare însă “Brîna de sus a Coştilelor”, cu cota 2346 m undeva între văile Urzicii şi Caprelor. Trecerea autorului prin respectivele locuri este însă discutabilă, deoarece brîul nu este trasat şi de partea opusă a Văii Urzicii (segment de asemenea comod).

4) În iarna 1928-29 avea să afle R. Ţiţeica (v. subcapitolul “Ascensiunile fraţilor Ţiţeica – premiere?”) de faptul că “brîul de mijloc al Coştilei se face tot, însă chiar pe firul Văii Urzicii, suind niţel şi coborînd iară. Eu e drept, cînd am fost cu tata (se pare că e vorba de excursia din 28 august 1928) am văzut că la nivel nu merge, dar n-am avut timp să aprofundez chestia…”

You may also like...

Leave a Reply