Când viaţa bate filmul!…

Vasile Ioan Ciutacu

Motto                                                                                

             Fereşte-te de ispita ca printr-o

       sinucidere morală să te adaptezi la mediu!

Dar ca să respect „porunca” cuvintelor de mai sus, recunosc că de nenumărate ori, atât în presa scrisă cât mai ales în „meseria” de îmblânzitor de cuvinte pentru a rămâne (şi asta nu decid eu, ci istoria!) „un nume adunat pe-o carte”, trebuie să recunosc, cu mâna pe inimă, că m-am aflat în mare dificultate. Deoarece, după cum ştiţi, imaginaţia pe care mi-a dat-o fost dată pentru a crea o altă realitate pornind de la cea din zilele noastre, nu-mi este suficientă pentru simplul motiv că realitatea trăită este mai presus decât fantezia mea. Paradoxal, dar aşa stau lucrurile! Cu alte cuvinte întâmplările petrecute în jurul meu, al nostru dacă vreţi, fac ca „viaţa să bată filmul!”. De unde şi îndoiala mea aprigă dacă mai are rost să înmoi stiloul în cerneală, din momentul în care ceea ce există este mai presus decât imaginaţia mea. Caz în care nu mai este nevoie să „mâzgălesc” hârtii.

– Pentru că îmbrăcate într-o formă artistică ele se păstrează şi ajung mai repede şi mai limpede „decât Ozana cea curgătoare”, în sufletul celui care le citeşte. Zguduit fiind de ucigătoarea întrebare: „Dar în aceste zile, care este rostul meu pe pământ? Viu, ori viu ca şi mort?”. M-a contrazis Nastasia Calafeteanu atunci când i-am împărtăşit nedumerirea mea dezarmantă. Şi când el încerca să-şi prindă mai bine părul lung şi sur, în bentiţa de mătase de culoarea vişinei putrede, a continuat: Am aflat că zilele trecute… Şi ghicindu-i gândurile l-am întrerupt brusc: „Nu e cazul!”

– Ba da! A insistat el. Că să se ştie ce păţeşte un scriitor atunci când pamfletar pune degetul pe rană, iar unii indivizi îmbrăcaţi în piei cu lei îşi închipuie că fără de ei degeaba răsare soarele. Şi cred că sunt actori principali în stare, pentru rolul pe care îl joacă anapoda, să ceară pe deasupra şi drepturi de autor. Căci nu le ajung căciula cu bani pe care o iau stând precum cloştile pe ouă. Şi i-am simţit vorba cum „se oţeleşte” pe măsură ce rostea cuvintele din frază, ajungând la finalul ei, un fel de scrâşnet din moment ce i se zbârlise arici mustaţa, iar ochii erau cât cepele. Gata să iasă din orbite. Că dacă eu tac, tu taci, el tace, continuă totuşi, ne încalecă ăştia cu totul! Şi jur, niciodată nu-l văzusem în asemenea postură, mai ales că, dantura perfectă muşca din mustaţa care sunt convins că sculase părul fin de pe şira spinării a multor muieri… Apoi, a mai fost un moment în care un prieten din copilărie, ce colindase în lung şi lat pământul, luând seama de îndoiala mea privind neputinţa imaginaţiei mele culcată în iarbă de fenomenalele întâmplări zilnice, unele incredibile, mi-a spus scurt:

– Prin comparaţie se cunoaşte mai bine adevărul. Şi lungind vorba: ele creează atmosferă şi dacă aş fi istoric, peste cinzeci de ani, citindu-le, aş avea senzaţia că ţin în mâini cloşca cu puii de aur. „Nici chiar aşa!” am sărit eu ca ars. Bineînţeles că ele ar fi mărturii zguduitoare care înfăţişează lumea de azi, m-a pus el la „punct”. Dar definitiv am pus capăt îndoielii mele între imaginaţia şi realitatea vremurilor astea, „refuzând”, seara, să deschid televizorul ştirilor înnebunitoare, şi când am „tras” din bibliotecă „Prima călătorie în jurul globului”, carte scrisă de Antonio Pigafetta, care l-a însoţit pe Magellan în expediţia lui din jurul lumii. Şi care spune că o dată ajuns în Brazilia s-a îngrozit ce lume se perinda prin faţa ochilor lui: păsări care nu aveau cozi, altele care nu-şi făceau cuiburi pentru că nu aveau labe, dar ale căror femele puneau şi cloceau ouăle pe spatele masculilor, porci cu ombilicul pe spinare, un animal care avea cap de cămilă, labe de cerb, coadă şi nechezat de cal, etc. Iar cel mai teribil episod din carte mi s-a părut acela în care   Pigafetta povesteşte cum a leşinat un gigant patagonez când şi-a văzut chipul în oglinda pe care scriitorul italian i-a pus-o dinainte. Asta era! Va să zică! Să descriu ceea ce văd pentru că realitatea este mai „tare” decât imaginaţia oricărui condeier de meserie, aşa încât acestuia nu-i revine decât obligaţia de a o înfăţişa. Fără pic de fantezie. S-o „fotografieze” prin cuvinte, mai bine zis!… Să fie cronicarul fidel al celor văzute.

***

Înainte de a vă istorisi din cele întâmplate, după aproape treizeci de ani, din decembrie `89 şi până astăzi, a doua zi l-am căutat pe Nastasia Calafeteanu curios fiind de unde ştie ce mi s-a întâmplat zilele astea.

– Berzele! Mi-a răspuns el.

Punct şi de la capăt. Pentru a trece de această cumpănă (Nu râdeţi, aşa este!) trebuie să vă precizez (a câta oară?) repulsia mea faţă de politică. Şi că fug de ea ca dracul de tămâie! Dar cum fără de ea nu se poate într-o democraţie, fie ea şi un neocomunism (să mă ierte cititorii de contradicţia termenilor, dar aşa este astăzi în România!), nu am ce face. O accept aşa cum e pentru că, ai să fim serioşi!, de unde să ştim noi ce este o democraţie din moment ce doar „am dat”de ea acum câteva zile, gândindu-ne la sutele de ani pe care o practică ţările civilizate? Şi parcă şi acolo scârţâie câte un pic din când în când.

O accept în speranţa că prin „turma” de politruci postdecembrişti ce rod ciolanul suculent al puterii, şi o dată cu asta oasele românului, e imposibil să nu găsesc şi personaje care să le pese de văitătura noastră prin acest început de secol când lumea se schimbă uluitor de repede, iar noi jucăm bătuta pe loc. Din răsputerile pe care le mai avem. Ei bine, dacă pe vremea comunismului eram gata să fiu agăţat de grindă (Nu-i aşa A.N.? sau A.S.? Juri V.T. că nu spun adevărul?, etc.), că în decembrie `89 am dat cu mătura istoriei prin primăria Comarnic, astăzi trebuie să recunosc că un licăr de speranţă mi s-a aprins în suflet.

Este atmosfera de libertate a celor care au participat la zilele culturale din 13, 14, 15 iulie a.c. de la Lespezi, plus ţinerea concursului internaţional de poezie „Martha Bibescu” – prima ediţie – în urma căruia două poete foarte tinere (asta am vrut: tineretul să aibă curajul de a ieşi în faţă!) l-au câştigat. Am observat la Lespezi cum pulsează (atenţie, e prezentul!) istoria, lângă temelia schitului, în sufletele copiilor, adolescenţilor, tinerilor şi oamenilor în vârstă, ca o normalitate pe care o merită din plin. Un dor de libertate ce însorea şi mai mult fantastica poiana lui Dumnezeu de la Lespezi.

Ori, toate acestea nu s-au putut înfăptui decât cu sprijinul primarului ec. Sorin Nicolae Popa şi a Consiliului Local care au înţeles că adevăratul drum prin viaţă este cel croit de educaţie şi cultură. Este vremea, dragii mei comărniceni, să ne aliniem lângă umărul edilului şef actual. Repet, sunt apolitic, dar fiind în presa scrisă de atâţia ani, pot depune mărturie că ştiu, fără să mă laud, să „citesc” oamenii. Nu-l ridic în slăvi, nu-l perii, ci îl descriu aşa cum este: fără prea multă experienţă în cadrul administraţiei locale, deocamdată. Ar trebui să ajungă cât mai des în mijlocul oamenilor pentru a cunoaşte ce necazuri au nea Ion, nea Vasile, nea Gheorghe, ţaţa Maria, lea Chiva, etc. Să le discute împreună şi să decidă împreună. Dialogul sincer, permanent între primar şi cetăţean este esenţial. După mine!   Că arde pentru Comarnic. Are caracter (şi cât contează asta!), e credincios, respectuos, cu mult bun simţ. Altfel spus are cei şapte ani de-acasă, important pentru un individ în lungul şi sinuosul drum al vieţii. Este un om care îşi doreşte un Comarnic mai însorit, mai plin de căldură. Şi se străduieşte în acest sens. E o necesitate ca actuala conducere a primăriei să continue ceea ce a început să zidească viaţa comărnicenilor pe temelii zdravene, în ciuda numeroaselor găuri negre moştenite. Ferească Dumnezeu, şi să ne facem semnul crucii, ca administraţia locală de pe aceste meleaguri prahovene să încapă iarăşi pe mâna unor personaje de „talia” maestrului de ceremonii cu mână păguboasă şi risipitoare până mai ieri în lucruri de nimic. Ar fi un dezastru, iarăşi un „merge şi aşa”, o lălăială de dolce vita ce va surpa cu totul Comarnicul în bezna istoriei. Măsuraţi fraţilor de zece ori şi tăiaţi numai o dată!…

 

Un an de zile mi-a trebuit ca să demonstrez cu argumente – prin „Ziar de Sinaia” ce pereţi afumaţi de nepăsare ţineau acoperişul primăriei gata să cadă, metaforic vorbind! Ce mentalitate fleşcăită aveau (şi mai sunt câţiva şi acum, ajungând degetele unei singure mâini ca să-i numeri) unii funcţionari, departe, foarte departe de statutul lor de angajaţi ai comărnicenilor, plătiţi de ei din taxe şi impozite, ce strâng, şi strâng cureaua! Câte năravuri, câte datorii şi câte lucrări făcute de mântuială s-au întâmplat şi a lăsat moştenirea îndelungata, prea îndelungata domnie a „starestului” Botoacă Dorian Vasile. Aşa încât aceşti doi băieţi (primar şi viceprimar) a trebuit să se înhame la o căruţă fără roţi. Dar, hai, să nu fiu „răzbunător”, vorba unei anumite preaînalte funcţionare din primărie mai ales când are coc şi eventual, eventual poartă tocuri, şi să afirm: căruţa mai avea doar o roată. Şi care se sprijinea în vreo două, trei spiţe. O.K., doamna cu coc? Mai ales că „am prins” la dvs. plăcerea de a vă delecta între… pamflete!…

** *

Am înţeles că majoritatea „armatei” de funcţionari din primăria Comarnic şi-a dat seama că numai respectarea legilor şi a normelor îi fac să crească în ochii şefilor actuali care asta vor, de fapt. Dar zilele trecute am constatat că anumite „reflexe pavloviene”, botociene, la câţiva numai, le mai scăpărau scântei prin ochi de era gata să fiu pus cu faţa la perete fără a şti că în DEX se specifică: „Pamfletul este specia literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, etc”. Ce să aibă ştampila primăriei cu coada vacii? Unde dai şi unde crapă! Dar a fost floare la ureche, o mică „agapă” unde la modul civilizat s-a făcut un schimb de păreri. Faţă de 2006 când în acelaşi birou de astăzi, Botoacă al nostru pur şi simplu „a asmuţit” asupra-mi toată funcţionărimea din primărie care era gata, gata să-mi sfâşie carnea de pe oasele de combatant asiduu, visător de cai verzi pe pereţi şi neînţeles. Vă aduceţi aminte dragi şi foşti colegi ce ne aflam atunci pe frontul închipuit al unei democraţii autentice? Cum vă stă, mă, astăzi când vă priviţi în oglindă şi e posibil (Aiurea!) să vă săgeteze dorul acela de încurcă lume suburban, incrongruient. De laşitate. Faptă ce l-a determinat pe marele scriitor Stelian Tăbăraş „să riposteze” în revista LUCEAFĂRUL nr. 7/22.02.2006 cu o tabletă din seria nocturnelor (foto). Citiţi-o! Păi ce credeţi? Sunt eu ţăran din Valea Gâlmei, dar luaţi aminte, nu sunt singur! Scapără condeiele când mi se întâmplă ceva „nasol”. Plus că nici Haiduc nu face degeaba umbră pământului, că de mult n-a pus o broboană de sânge pe măseaua minţii! Parol!…

Să fiţi iubiţi!…

You may also like...

Leave a Reply