Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (I)

Morarul

Deşi străbătuseră Valea Cerbului încă din 1921 (excursie Babele-Omul-Buşteni), fraţii Ţiţeica acordă o atenţie specială Morarului abia peste trei ani. Reperează atunci, tot din Valea Cerbului, brîurile feţei sudice, dintre care “două sînt mai favorabile de luat”: unul ducînd la “Colţi”, celălalt, ceva mai jos, “poate […] la Portiţa Morarului”. Informaţii asupra locurilor primiseră de la N. Urechia, iar mai apoi de la un cioban avîndu-şi bordeiul pe pintenul Văii Priponului*1), în vreme ce despre spectaculoasa traversare a Acului Mare citiseră în Cartea Munţilor (ediţia II-a) a Bucurei Dumbravă*2.

Au urmat obişnuitele pătrunderi pe rute anterior descifrate vizual (între altele, din Valea Priponului). Pe o vreme închisă din vara anului 1924 au mers pe “brîul care pleacă din fundul Văii Cerbului în punctul unde poteca trece pe Morar, ceva mai sus de stînca Priponului”. După traversarea a două vîlcele, au cotit la stînga, în urcuş pe o faţă ierboasă, pînă la baza unei “stînci mari”. Negurile i-au împiedicat să identifice în ea cu certitudine “Dintele Mare”, pe care pesemne îl căutau, dar au putut sesiza că de la nivelul atins “pleacă spre fundul V. Cerbului un brîu, paralel cu cel pe care am venit” *3.

Pe vreme favorabilă, după o lună, fraţii Ţiţeica au atins Fîntîniţa, ascunsă printre ierburi nu departe de locul unde brîul numit apoi Mare trece de pe clinul sudic pe cel estic. Au reluat apoi drumul încercat anterior şi, ajunşi sub Acul Mare, i-au dat ocol pe un alt brîu, suindu-i finalmente în creştet printr-un scoc înierbat. Găsind probabil traversarea Acului prea riscantă, au coborît pe acelaşi drum.

Vor reveni în zonă în vara anului următor, urcînd de această dată sub celelalte ace. De aici “Degetul Roşu”*4 le-a părut că “se poate sui cu înlesnire”, nu însă şi Acul aflat imediat la apus, care “este inaccesibil, atît de aici (dinspre est, n.n.) cît şi din partea cealaltă” *5. Pe flancul de apus al acestui ţanc au găsit scris cu vopsea (înălţime 50-60 cm) “Kronen Turm”, menţiune lăsată după toate aparenţele, imediat după război, de saşii din “Kronstadt” (Braşov).

Din strungile Acelor fraţii Ţiţeica au putut privi, pentru întîia oară din imediata apropiere, fascinantul perete   nordic al Morarului*6. Locurile le-au părut   extrem de prăpăstioase, motiv pentru care   înaintea sezonului estival 1926 cunoştinţele lor despre acest versant se limitau la observaţiile făcute din depărtare, îndeosebi de pe Ţimbal: “Faţa de nord […] străbatută de cîteva hornuri verticale, inaccesibile şi pe la mijloc de un brîu subţire, cred escaladabil… Morarul mai cuprinde şi o portiţă, pe care nu am găsit-o încă… Simetric cu hornul prin care am venit (este vorba de ramificaţia şiştoacei sudice care iese între Acul Mare şi Degetul Roşu, n.n.), spre Valea Morarului se face un alt hornişor, care la început este practicabil. S-ar putea, poate, coborî pe el pînă în brîul […] [care] taie peretele Morarului pe la jumătate.”

Privită din nou, în iulie 1926, regiunea pare mai blîndă, “brîul subţire” pomenit anterior devenind “bun”. De pe Ţimbal se identifică “Portiţa”, aflată imediat sub Brîul Mare de azi, de unde scapă însă privirii neavizatului. Tot atunci este descifrată o cale de suiş la creastă, pe coastele unui vîlcel aflat la vest de actuala Vale Adîncă, şi o alta, “la stînga de tot” (în preajma actualei văi a Poienii, n.n.), dar numai pînă în brîul de la jumătatea versantului. “Vîlcelele celelalte se pot probabil sui o bucată, dar în orice caz de la împreunarea lor (se referă la porţiunea inferioară a Rîpei Zăpezii, n.n.) […] acest lucru nu mai este posibil. Deci suirea la colţi pe aici este exclusă.” Asalturile directe în abruptul nordic al Morarului debutează cu escalada vîlcelului Obuzului*7, cum i-au zis descoperind în albia lui, aproximativ la jumătatea parcursului, un proiectil rămas din timpul războiului. Ajunşi pe “brîul ce taie acest clin al Morarului”, şi-au permis o explorare către stînga, urmată de aprecierea “uşor umblabil”. Suind apoi, fără mari probleme, restul firului, au ajuns într-o coamă separînd de un “vîlcel […] mai important situat cum urci pe stînga (Valea Adîncă, n.n.)”. Urmînd acea muchie, au ieşit în culmea Morarului, la vest de ceea ce numim azi Acul de Sus. Ascensiunea s-a desfăşurat pe ploaie (Bucşoiul avea cuşmă de zăpadă), care i-a însoţit pe alpinişti şi în drumul lor spre cel mai înalt punct al Bucegilor, unde aveau să asiste la inaugurarea casei T.C.R. Omul. Observaţiile făcute în această ascensiune, coroborate cu cele văzute la coborîre de pe Ţimbalul Bucşoiului, au dus la concluzia că “cel mai interesant e brîul din Moraru… E probabil ca pînă la el să se poată sui prin cîteva puncte”. Între aceste posibile itinerarii Radu Ţiţeica nota “vîlcelul […] de sub Portiţa (Valea Poienii de mai tîrziu, n.n.). Suind întîi coaste ierboase din versantul drept (numite la scurtă vreme “Brîul Înflorit”, n.n.) […] apoi cînd pe fund, cînd pe versant…” Cît priveşte depăşirea părţii superioare a acestei văi şi implicit a versantului, “de la brîu în sus însă e greu”.

Această opinie se schimbă o dată cu parcurgerea, dinspre Valea Morarului, a rîvnitului brîu median. Observaţiile au fost mai mult decît încurajatoare: “pînă la el “se poate ajunge aproape pe oriunde. De la brîu, uşor, se poate sui pe o vîlcea (Valea Adîncă, n.n.) […] care dă în creasta înjnepenită pe care am suit la ace. Se mai poate sui probabil şi pe ultima, la est de acul mare (Valea Poienii, n.n.)”. Tot în această deplasare se face o abatere la “Fereastra Morarului”*8, după care, identificînd nu tocmai exact văile Bujorilor şi Comorilor*9, au urmat brîul pînă în Valea Cerbului.

________________________________

1)Acesta “ne-a rugat […] să-i aducem vreo carte de citit […] să nu-şi piardă timpul. Ne-am întors peste trei zile şi i- am lăsat în bordei două cărticele din «Biblioteca pentru toţi»…” (Idem)

2) “Urcuşul cel mai frumos în Bucegi l-am făcut pe Dinţii Morarului […] Plecasem împreună cu patru tovarăşi (după scrisele lui N. Baticu, Amintirile   unui alpinist, doi dintre aceştia erau fraţii   Vătămanu, “maiorul şi   doctorul”, n.n.), înzestraţi cu dichisul pentru o căţărare serioasă, adică cu frînghii.. Conducătorul nostru era d-l T. Rosetti-Solescu, vestitul schior, care a învăţat în munţii elveţieni şi bavarezi teoria frînghiei. După două sau trei ceasuri de drum de la Buşteni în sus, prin păduri, pe poteci cunoscute, am intrat într-o şiştoacă verde, dreaptă, pe care am botezat-o vîlcelul Ursului, pentru că am găsit urme de urs pe ea şi care ne-a dus la nişte picioruşe de plai spînzurate deasupra genunilor, pe tăişul urcuşului, platouri mici şi înguste, acoperite de iarbă scurtă, deasă şi înstelată cu floarea Reginei. Raiul Caprelor. Nici turmele, nici florarii, care pasc flora Bucegilor mai rău ca oile, nu se duc pe aceste locuri. Din blana lor verde răsar cei patru Dinţi sau Colţi. Cînd te apropii de cel dinţi, ţi se pare că ai dat de şira spinării ascuţită a unui colos antedeluvian, care se cabrează. La poalele sale, conducătorul nostru descolăci frînghia, şi-o legă împrejurul mijlocului, apoi, lăsînd-o să atîrne vre-o zece metri, mă legă pe mine şi pe al treilea tovarăş din «cordée». Ceilalţi doi tovarăşi ne urmau nelegaţi. Conducătorul dădu poruncă să nu ne mişcăm, pînă nu ne va chema, şi începu să se caţere, uşor şi dibaci, de strîmtul perete ce se ridică aproape perpendicular înaintea noastră între prăpăstiile de patru pînă la cinci sute m adîncime ale văii Morarului şi văii Bucşoiului. Pe lîngă bucuria gimnasticii simţeam   şi plăcerea să ascult poruncile binechibzuite liniştite ale unui turist iscusit şi de bun gust. Cîteodată nu-l mai vedeam, cînd dispărea după vreun colţ, şi atunci auzeam numai, după un timp: «Înainte!». Iar unul din tovarăşi zise: “Cînd aud acel Înainte, mi se pare că sînt iar la Cireşoaia – doar n-oi fi scăpat acolo cu viaţă ca să-mi las oasele pe Morar.” Nu şi le-a lăsat, ci s-a deprins bine cu acrobaticele desfătări pe spatele uriaşului ictiozaur încremenit. Ele au ţinut cam un ceas şi jumătate, şi fură încoronate printr-o coborîre pe peretele apusean, nostimă mai ales pentru mine, deoarece, picioarele fiindu-mi prea scurte ca să ating unele din prises – ieşituri sau firide – îmi dădeam drumul încet, pe spate, ţinută de frînghie de către tovarăşii de deasupra mea. Cînd ajunserăm în iarba mătăsoasă dintre Dintele nostru – cel mare – şi vecinul său, numit degetul Roşu, căci e mult mai subţire, doar un fel de căpăţînă de zahăr – primii felicitările tovarăşilor pentru că eram cea dintîi femeie care trecuse peste Dintele mare al Morarului, şi propunerea să i se dea numele de «Bucura Dumbravă»” (Cartea munţilor, ed. II-a, p.93-94).

3) Pare să fie vorba de “Brîna Mică”, care apare în harta din 1927-28 pe clinul sudic al Morarului, răzbind în pîlnia Văii Bujorilor la altitudinea de aprox. 2180 m, şi nu de Brîul Acelor (inexistent pe faţa sudică, în aceeaşi schiţă).

4) “Numele de «Degetul Roşu» a fost dat din greşeală de către Bucura Dumbravă. Privit dinspre poteca Văii Cerbului, Degetul este mascat de o mică creastă de piatră, aşezată mai jos şi care, ea, este, într-adevăr, roşcată. Bucura Dumbravă a confundat probabil, cele două, de unde numele dat Degetului” (Memorii, p.22). Această optică apare prin 1927, întărită fiind de convorbirea de la Paris cu Alex. Ghika: “Brîul de Mijloc […] spre Valea Cerbului […] se numeşte brîul roşu, căci trece pe sub colţul roşu, ştii creasta aia, nu Degetul cum a greşit baba (Bucura Dumbravă, n.n.)”. Raţionamentul pare corect, întărit fiind de faptul că roşul nu pare a fi o însuşire coloristică a pomenitului ac. La o analiză mai atentă însă, posibilitatea de a confunda cele două ţancuri, privind din Valea Cerbului, este destul de redusă. Mai mult, toponimicul apare după ce scriitoarea ajunge practic la poalele Degetului Roşu. Prin urmare, este de bănuit că Bucura Dumbravă a optat pentru respectiva denumire datorită: a) porţiunii acoperită cu licheni de culoare sîngerie, de pe flancul estic (vizibil din creasta Acului Mare); b) unei viziuni poetice, mai puţin legată de înfăţişarea fizică a locului.

5) Nu ştim dacă Radu Ţiţeica a suit vreo dată pe Acul Crucii, pe care îl găsea însă drept “cel mai interesant. El poate fi urcat printr-o fisură de pe faţa vestică” (amănunt relevat probabil de vecinul de cartier şi prietenul Alex. Beldie)..

6) “Pe atunci citeam destul de multă literatură străină, mai ales franceză şi engleză, ceea ce m-a făcut să compar zona stîncoasă dintre Poiana cu Urzici […] şi Acele Morarului cu faimoasa regiune «Aigulles de Chamonix». Bineînţeles că, în realitate, este o mare deosebire între ele…” (Memorii, p.35)

7) Acest fir nu este numit în prima hartă a abruptului, iar ulterior (începînd cu Buletinul Alpin, nr. 3/1933) i se va spune Vîlcelul Morarului. În 1976 (Trasee alpine în Carpaţi) W. Kargel nu-l pomeneşte, dar indică în zonă “Vîlcelul cu Tunel”.

8) Poate influenţat de ciobanul din gura Văii Priponului, iniţial R. Ţiţeica vorbeşte de “Portiţa”. Călcînd cu pasul locurile, el s-a convins de adevărul scriselor lui N. Urechia (la nord-vest de spărtură “îndată se face un perete drept, a cărui temelie nu se zăreşte” şi a preluat forma din Vraja Bucegilor: “Fereastra”. Tot atunci, R. Ţiţeica va fi sesizat că Fereastra Morarului străjuieşte din înălţime un fir mai puţin însemnat, şi nu valea numită ulterior a Poienii, cum crezuse anterior.

9) După ce, la prima sa trecere spre Pichetul Roşu, R. Ţiţeica vorbeşte de “vîlceaua Seacă a Morarului”, peste trei ani el preferă (inclusiv celei de “Vîlcelul Ursului”, datorat Bucurei Dumbravă) denumirile din Vraja Bucegilor. Tînărul alpinist nu putea zări însă în cursul amintitei excursii adevărata vale a Comorilor (cu obîrşie mult sub Brîul Mare), aşa că atribuie denumirile ştiute celor două fire întîlnite pe faţa răsăriteană a brîului, care în realitate fac parte din bazinul Văii Bujorilor. Eroarea va fi corijată la 1928 (harta din al treilea Anuar al Bucegilor). La scurtă vreme, Alex. Ghika îi comunică lui Radu Ţiţeica: “valea zisă a Ursului, a Bujorilor etc., e Valea Arinilor, nume pare-se cert. De la fereastra Morarului e o potecuţă care coboară foarte uşor şi direct în pădure, pe malul stîng al Văii Arinilor”. Era însă prea tîrziu, o altă formă primise consacrarea tiparului.

You may also like...

Leave a Reply