Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (I)

XXXXVI

Morarul (continuare)

“Se iese f.f. bine între Acul Mare şi Degetul Roşu dinspre valea Morarului”, se mai aprecia la scurtă vreme (excursie împreună cu profesorul Ţiţeica), din strungile Acelor. Calea încercării de a sui frontal cît şi complet versantul nordic al Morarului era astfel deschisă. Tentativa   are loc la 18 septembrie   1926, grupul exploratorilor fiind alcătuit din     N. Gherasi, G. Mironescu*1, I. Cantuniari, Şerban Ţiţeica şi Radu Ţiţeica.

“Din poiana Morarului, imediat ce am trecut de urzici*2, am suit spre stînga o coastă ierboasă în parte împădurită […] Am ajuns pe un brîu puţin înjnepenit, care urmat la dreapta ne-a dus într-un vîlcel (Valea Poienii, n.n.). Suim pe malul drept al vîlcelului pînă ce dăm în brîul transversal al Morarului. De aici, cînd pe maluri, cînd pe fund (ale Rîpei Mari, n.n.) suim la trecătoarea dintre Acul Mare şi Degetul Roşu.” În această descriere fugară, Radu Ţiţeica relevă în mică măsură împrejurările nu tocmai comode în care a avut loc escalada. Este de menţionat din start, în acest sens, vremea nefavorabilă. Cum interesul pentru escalada programată pare să fi fost extrem de ridicat (vacanţa fiind pe sfîrşite, revenirea pe teren s-ar fi amînat cu un an), s-a decis ca ascensiunea să aibă loc chiar în aceste condiţii. A fost urmat (pornind din poiana Morarului la ora 6,40) unul din itinerariile descifrate de pe Ţimbal, şi care urmează iniţial coasta împădurită marcată la capătul ei superior de Brîul Înflorit*3. De-a lungul panglicii ascendente a acestui brîu cercetătorii au răzbit deasupra porţiunii inferioare a Văii Poienii, în care au coborît după depăşirea unui punct nesigur. Au suit de aici muchia înierbată din dreapta, iar în locul unde panta acesteia devine forte, au trecut în firul vecin (Vîlcelul Ţancurilor, cum i s-a spus peste decenii). Pe una din ramificaţiile finale ale acestui vîlcel au ieşit într-o şa, în imediata apropiere a “brîului transversal”, pe muchia ce străjuieşte la est amfiteatrul Rîpei Zăpezii. Au numit locul, datorită circulaţiei atmosferice deosebite din acea zi, Strunga Vîntului. Vitregia timpului nu a atenuat buna dispoziţie a unor oameni   ce suiseră pînă acolo nu doar fără probleme, ci şi într-un timp record (două ore). În consecinţă, deşi cercetările anterioare indicau din acel loc posibilitatea ieşirii la creastă prin Valea Poienii, poate orgoliul de a sui direct la Ace i-a încurajat să atace “vîlcelul ce iese între cei doi dinţi” (Rîpa Mare), în condiţiile în care observaţiile precedente consideraseră că firele de sub ace “se pot probabil sui o bucată”). Pătrunşi în vale, deasupra unei săritori (imediat în amonte de Brîul Mare), au putut avansa o bucată de drum fără probleme, evitînd obstacolele mai dificile pe feţele din dreapta. Dar “în curînd (pe la 2100 m alt.) […] săritori fantastice cum nu am mai văzut nicăieri altundeva […] ne ţintuiesc pe loc”. Încercînd să iasă din fir, au avut de depăşit un pasaj delicat, cum de altfel s-au dovedit în continuare şi feţele din stînga văii (aici, “pe lîngă panta mare, terenul e nesigur”). Ca şi cum aceasta nu ar fi fost de ajuns, în cursul explorării din 18 septembrie 1926, după cîteva zile de ploaie, muntele se afla în stăpînirea poleiului, care în unele locuri făcea necesară dezgheţarea cu mîna a prizelor. Cu băgare de seamă grupul a înaintat pînă în locul unde talvegul se deschide, reducîndu-şi simţitor înclinaţia. Nu au reperat la acest nivel “brîneagul cel mai de sus”, al cărui balcon de stîncă i-ar fi condus uşor pe clinul sudic   al Morarului, aşa   că au continuat mersul în   necunoscut. Şi, paradoxal,   tocmai porţiunea vîlcelului care anterior, din strunga de obîrşie, păruse fezabilă, le-a dat cele mai mari bătăi de cap. Aici, ultimii doi din grup i-au ajutat pe ceilalţi să treacă un prag, pentru urcuşul celor rămaşi jos, în lipsa unei frînghii, fiind folosite mai multe centuri de pantalon prinse cap la cap. Una din catarame cedînd solicitării însă, Radu Ţiţeica a căzut “mai mult lunecînd, dar făcînd şi cîte un salt”, pînă pe platforma situată din fericire nu departe. O rană sub ochi (devenită cicatrice pe viaţă) şi o gleznă scrîntită au fost îngrijite cum s-a putut, după care s-a pornit din nou la drum. I-au întîmpinat “săritori înalte” (deducem de aici că au suit ramura vestică a firului, care deasupra Brîului Acelor se desparte în două) dar practicabile. După trei ore şi jumătate de la baza abruptului (frigul şi emoţiile par să fi grăbit mersul grupului), ascensiunea versantului era încheiată. Coborîşul în Valea Cerbului şi apoi la Buşteni a fost “lung şi dureros. Acasă a trebuit să explic, bineînţeles modificînd expunerea, pentru a nu o speria pe mama. Tatălui meu […] i-am povestit lucrurile cum s-au întîmplat”. Traseul “tot greu mi s-a părut” şi peste un an*4, pe vreme foarte bună. Pornind de la constatarea anterioară că “pînă la brîul transversal se poate urca prin nenumărate locuri, vîlcele sau coaste ierboaso- înjnepenite”, din Brîul Înflorit a fost suit talvegul Vîlcelului Ţancurilor (aici, “suim cam greu, căci fundul acestei viroage e plin de pietriş, care, dacă se umblă fără băgare de seamă, scapă de sub picioare”). În continuare au suit traseul din anul precedent, cu menţiunea că din Brîul Mare au mers numai pe faţa din stînga “vîlcelului […] ce scapă […] dintre Dintele Mare şi Deget”, pînă la “brîneagul cel mai de sus”. Fără îndoială ceva mai destinşi psihic, cu acest prilej au putut privi mai atent zona superioară a versantului, unde au identificat două brîuri. Finalmente a fost escaladat (pare-se pentru prima dată) Degetul Roşu, pe faţa sudică a acestuia: “suişul e interesant dar foarte greu, în special hornul final; nu prezintă însă nici un pericol”. Ulterior a fost parcursă şi “Valea Adîncă”*5, “lipsită de probleme în afara unei săritori mai înalte, deasupra Brîului Mare”. S-a încercat şi escalada porţiunii inferioare a Rîpei Zăpezii, dar fără succes (adeverindu-se astfel bănuiala din iulie 1926: “suirea la colţi pe aici e exclusă”). Cele două denumiri, în ciuda aparenţelor, nu sînt datorate aspectului locurilor. Într-o căciulă, probabil în iarna 1927-28, fraţii Ţiţeica au amestecat cîteva bileţele cu denumiri de văi de pe tot întinsul ţării, din care au extras apoi două. Astfel, firul cu obîrşia sub Ace a fost numit “Rîpa Zăpezii”, toponimic reperat iniţial undeva în munţii Buzăului. Similar a apărut şi “Valea Adîncă”. Tot în 1927, s-a ieşit pe “Creasta Ascuţită”, din dreptul căreia culmea Morarului lasă loc pîlniei Văii Bujorilor.

________________________________

1) Gherasi locuia la vila celui care avea să devină la 1931 prim-ministru al ţării, G.G. Mironescu. În această situaţie el l-a invitat în ascensiuni pe tînărul Gheorghe Mironescu. Acesta, obişnuit cu plăceri mai puţin obositoare, n-a mers pe munte decît “de 2-3 ori” (I. Cantuniari) pe munte, iar în abrupt doar în excursia semnalată. Despre prietenii şi însoţitorii fraţilor Ţiţeica în excursii, vezi şi ultima parte a acestui capitol.

2) “Poiana Morarului, nume care a înlocuit pe acela de «Poiana cu Urzici» (dat, după toate aparenţele, de Radu Ţiţeica, în prima hartă a abruptului, n.n.), în urma dispariţiei urzicilor” (Memorii, p. 85). Unii autori au păstrat ambele denumiri, pentru porţiuni distincte ale locurilor (Poiana Morarului fiind plasată în aval).

3) Această denumire apare în schiţa şi articolul din al treilea anuar al Bucegilor. Ea apare după excursia în zonă din1927 şi pare să aparţină lui R. Ţiţeica.

4)Echipa Gogu Georgescu (vechi coleg din clasele inferioare de liceu cu Radu Ţiţeica), Olly Geresch, Costică Taflan, Repanovici şi Vasilescu (pe ultimii doi “nu i-am mai întîlnit de atunci”).

5) În Memoriile sale, R. Ţiţeica spune că a urcat Valea Adîncă înainte de 18 septembrie 1926. Nu întîlnim însă această ascensiune în scrisele sale (jurnal, tabel excursii). Fără îndoială a parcurs-o însă la scurtă vreme.

You may also like...

Leave a Reply