După amintiri şi printre amintiri – Stelian Tăbăraş –

REPORTAJ LITERAR

Tot ceea ce urmează să înşir mai jos, oricât de regretabile ar fi anumite momente din viaţa mea, nu aş putea trece peste ele precum gâsca prin apă. Chiar dacă unele sunt, probabil, nelalocul lor, ele s-au întâmplat şi-mi aparţin, de unde – uneori – se poate citi revolta mea. Că determinant în desfăşurarea lor, în mod esenţial, se datorează epocii traumatizante, pe care a trebuit s-o petrecem cu toţii. Am parcurs o epocă, şi care nu se mai sfârşeşte prin atmosfera ei înceţoşată, apăsătoare, oribilă, haotică, detestabilă. Şi n-am putut, cu toate eforturile mele interioare, să evit anumite detalii, esenţiale după mine, de dragul de a mă proteja terapeutic. Adică să le evit. Am plătit întotdeauna prin felul meu de a fi, de a mă implica în fapte sociale, pentru că esenţial pentru un om este să trăieşti în libertate şi demnitate. Vorba tatălui meu: „Să nu faci degeaba umbră pământului!”. Dumneavoastră însă decideţi dacă i-am urmat sfatul… Nu am cum să stau cu mâinile în sân când văd că după aproape treizeci de ani, de la aşa zisa cotitură a istoriei spre democraţie, şi când s-a plătit cu sânge tribut pentru asta, noi, românii, ne bălăcărim în aceleaşi nămoale, lături sociale. Când văd că ne denigrăm valorile neamului sau facem uşor abstracţie de ele. S-ar ca ars. Pentru că sunt convins că adevărata rază de soare în acest macabru spectacol, sunt elitele noastre. Şi copii noştri la care, privindu-i în perspectiva timpului, regăseşti în privirea lor dorul de altceva. De asta, dacă mai era nevoie, aveam să mă conving zilele trecute când m-am întâlnit cu elevi din colegiile şi şcolile din Braşov, Câmpina, Comarnic şi Secăria!… Pe parcursul a numeroase rânduri şi pe care sper că le-aţi citit, v-aţi dat seama, repet, cât îmi este dor de oamenii noştri de valoare care, în firescul vieţii, sper, stau acum în dreapta Tatălui. În demersul de cât se mai regăsesc ei în memoria societăţii de astăzi, am pornit pe drumul Secăriei. În căutarea lui Stelian Tăbăraş, povestitorul nostru de neasemuit. Că: „Amintirile ca o arheologie, cu temple, cetăţi, locuinţe, necropole… în şanţurile săpate cu acribie, metodic, ai şansa să descoperi verigile lipsă ale unor destine şi începuturi. E cum ai găsi azi braţele zeiţei Venus. Ori o partitură îngălbenită care să întregească Simfonia Neterminată…

Născut pre-anul Războiului, sunt poate printre ultimii ce, din cauza copilăriei, a prins conştient, a ţinut minte imaginile şi ororile lui. Am înregistrat fără voia mea înmulţirea femeilor îndoliate, bombardamentele americane şi nemţeşti, intrarea ruşilor, seceta şi foametea din 1946-1947” („Zile de retrăit”, de Stelian Tăbăraş, pag. 3, Editura „Paralela 45” – 2009). Din această carte postumă reiese cât se poate de clar că Stelian Tăbăraş a fost foarte marcat de copilăria petrecută în Secăria printre simboluri şi eresuri (vezi căderea avionului din 18 august 1944, în muntele Steiasa, de unde sătenii au „cules” resturile de duraluminium, din care s-a turnat, mai apoi, „oale mari şi cratiţe pentru pomeni”); avioanele de război care „traversau” Secăria; imaginea tatălui venit într-o noapte din a doua conflagraţie mondială a secolului XX, când mama (Maria Tăbăraş n.r.) şi-a trezit copiii din somn: „Sculaţi-vă, măi, să-l mai vedeţi pe tata!”, pasărea albă „scrisă” pe ambele aripi, pitonul de pe valea Secăriei, etc.

***

După trei telefoane date primarului Aurel Bălan când şi cum ne întâlnim în privinţa „reabilitării” lui Stelian Tăbăraş prin Secăria, telefoane fără ecoul pe care îl doream, pe 1 august a.c. iată-mă ajuns la Crucea Secăriei. Drumul acesta judeţean mi-a trezit amintiri crestate cu custura în „stâlpul” memoriei, iar pe la izvorul de deasupra dealului Cucului m-am oprit să-mi „sec” arşita aducerilor aminte… Eram prin 1972 când profesorul Mironică Neacşu „mă ameninţase” că „o să moară de tânăr!”. Mai înainte, prin vara anului 1965, străbat acest drum, împietruit împreună cu colegul Dorel Hogea, eminent coleg de liceu (”George Enescu”) ca să ajungem la Trăisteni, la colegul nostru Cojocaru Vasile, matematician de renume, inginer mai apoi la minele din Filipeştii de Pădure, şef de autobază Câmpina, reprezentant al Prefectului de Prahova în teritoriu, după ’89. Dar nu pot trece prea uşor peste dumineca de pe terenul de fotbal din Teşila, unde atunci, în vara anului 1965, „m-a fiert” într-o horă de veacuri Aluna, fapt pentru care drumul Secăriei spre Teşila îl parcurgeam zburând. Până prin august 1967 când Aluna mi-a spus, după hora vieţii mele: „Mâine vine bărbatu-meu, Ion, din armată! Niciodată să nu uiţi drumul Secăriei şi al Teşilei. Că eşti sortit să baţi drumuri lungi şi dese precum lupul!”

Sunt în 1982. Mai sorb vreo doi pumni din apa Cucului. Duc cu sora mea o vacă să ne-o claseze la dr. veterinar Valentin Diaconescu de la Secăria. Că veterinarul din Comarnic se cam răţoia la tata:   „ Apoi, nea Ioane, dacă ţi-o clasez când mai facem şeptelul?”.

– Păi, taică, de patru ani nu mai prinde viţel! „N-ai de unde să ştii că la anu’ nu-ţi face bucuria!” – şi veterinarul nostru îşi mângâia mustaţa zburlită şi brumată de timp…

***

Sunt faţă în faţă cu primarul Secăriei. Domnul Aurel Bălan. „Nu trebuia să veniţi astăzi că am atâta treabă!” Mă ceartă?!. Şi-l simt cum îl incomodez.

– Numai două minute, domnule primar. Îi explic în grabă ce importanţă ar avea pentru comună „reabilitarea” lui Stelian Tăbăraş. „Mai discutăm!… Mai discutăm la telefon!” mi-a răspuns. Şi parcă nu ştiu de ce am avut senzaţia că la amândoi ne-a părut rău că ne-am întâlnit. Peste trei minute prind maxi-taxi de Sinaia, orele fiind 13.00. Iarăşi peste câteva zile de la acea întâlnire care de fapt, cum spuneam, nu trebuia să se întâmple, îl apelez din nou pe domnul primar al comunei Secăria. „Sunt la socri, vă sun eu peste două minute”, mă asigură alesul secărenilor. Cum l-aţi auzit dumneavoastră că a sunat, aşa l-am auzit şi eu!. Aşa încât pe 19.09.2018, orele 12.00 iau maxi-taxi de Secăria. Ajung în centrul comunei unde schimb o vorbă cu Megelea Elisei ce-şi aranja lemnele de foc într-o stivă, dibaci ca întotdeauna. După care o iau pe strada şcolii. Ajung în pragul edificiului educaţional din Secăria şi fac cunoştinţă cu doamna directoare, prof. Gabriela Popa.

– Ce-ar fi să-l amintim elevilor pe Stelian Tăbăraş?. „S-a făcut domnule Ciutacu, îmi răspunde dumneaiei amabilă. Dar când?”

– Pe 24 septembrie a.c. d-nă directoare, când de fapt se împlinesc 9 ani de la plecarea lui Stelian pe drumul eternităţii. „Orele să fie 12.00!”, îmi precizează profesoara noastră! ”Vă convine?”

– Evident. Îi sărut mâinile şi o mai rog să mă ajute ca să ajung la casa lui Mărgărit Gheorghe, acolo unde s-a născut şi copilărit Stelian Tăbăraş. Amabilă, doamna directoare roagă o elevă să mă însoţească până la adresa unde vroiam să ajung. Iată-mă în bătătura familiei Mărgărit Gheorghe, Băjenaru Marian actualmente. Curtea în care sunt sigur, până ce familia Tăbăraş a părăsit Secăria (1950) că juca şotronul Stelian sau de-a-v-aţi ascunselea cu fraţii şi surora sa. Sunt primit ca la mine acasă de doamna Băjenaru Adriana – fiica celui care a fost Mărgărit Gheorghe ce cumpărase locul şi casa de la familia Maria şi Stelian Tăbăraş. În 1950. Mă invită în casă unde sosesc îndată şi fii Bogdan şi Sebastian Băjenaru. Doamna Adriana Băjenaru „mă ghiceşte”: „Păi aţi fost şi pe 15 septembrie 2003 pe-aici. Cu Stelian şi fiica lui Ana?”

– Sigur că da! Şi fac ochii mari de isteţimea femeii. Dar parcă era şi un păr aici în bătătura asta, după care s-a uitat cu nostalagie Stelian să-l mai vadă pentru ultima dată de la Crucea Secăriei, în ‘50, aşa după cum îmi mărturisea el. „Da, dar între timp l-am tăiat”. Îi pun pe masă fotografiile de atunci. „Ce surpriză! Dar Ana (Ana Tăbăraş, fiica scriitorului n.r.) unde este?”

– Ne fotografia! Îi răspund.

Între timp Sebastian, că de, eram de-acum al casei „trage” pe telefonul mobil fotografia. Pe uşă, iată, îşi face apariţia doamna Mărgărit Valeria, soţia decedatului. Are 76 de ani şi uşor se poate citi pe faţa ei că a fost o femeie frumoasă. Dacă nu chiar foarte frumoasă! „Astfel nu se putea!”, zâmbeşte dumneaiei ghicindu-mi gândurile. Şi ne tot vânturăm prin timpurile astea alandala care sunt o decepţie dureroasă, greu de suportat de majoritatea românilor care au mai rămas în ţară. „Dar nici celor care au plecat peste graniţă nu le este bine pentru că se gândesc la ce au lăsat în ţară” – a zis unul dintre noi. Vorbim mult de Stelian Tăbăraş, „care originar fiind de aici, poate sprijini Secăria ca să scoată mai bine capul în lume!” – „decretez” eu. „Aşa este!” punctează doamna Valeria.

– Nu ar fi bine să-i punem o placă memorială pe undeva, pe aici. Pe temelia casei, chiar dacă ea nu mai este cea care a fost. A Tăbăraşilor de pe timpuri. Şi deodată ne uităm unul la celălalt, toţi la unul şi unul la toţi. Cât ar fi de bine! Şi de civilizat! Mai apuc să spun ieşind în curte. Mai gândiţi-vă, vă rog, unde am putea amplasa acea placă. Oricum ne mai întâlnim! Şi nu ştiu de ce uitându-mă la faţa lor mi-a făcut impresia unei despărţiri definitive.

***

„Tăind” toamna cu drumul Secăriei în două, pe 24 septembrie 2018, orele 12.00, iată-ne în şcoala din Secăria. Doamna Alina Bunghez, membră activă a Asociaţiei Culturale „Lespezi – 2004” Comarnic, eu, iniţiatorul acestei manifestări de pomenire a lui Stelian Tăbăraş în obârşia lui de început şi domnişoara Sabina Ghergheluca din Secăria, dar elevă în clasa a X-a la Comarnic. Într-o clasă din şcoală sunt aproximativ 60 de elevi, vreo doi profesori. Întreb copiii dacă ştiu cine este, şi nu cine a fost, Stelian Tăbăraş în Secăria, în literele române. Se lasă o tăcere mai grea decât culmea Seciurea dar, la un moment dat, se ridică în picioare elevul Megelea Alexandru din clasa a V-a: „Eu îl ştiu pentru că mi-a vorbit bunicul de el! Bunicul meu Megelea Traian a fost văr cu el”. Uite, mi-am zis, „zgândărit” fiind de spusele lui Alexandru, prin cuvântul pe care l-a scos la lumină, Stelian este mai greu decât aurul lumii! Apoi prezint personalitatea Stelian Tăbăraş, romanele sale, invenţiile, fiind în acelaşi timp şi sculptor. „Este un Marquez al nostru!”, nu m-am ferit a spune! Mai este un fapt din viaţă şi copilărie, care l-a marcat pe lângă venirea tatălui din război, într-o permisie, fiind rănit. Este „trăirea” de către el a cutremurului din ’40. Copil mic fiind, pe la orele 21.30, casa părintească din Secăria a început să scârţâie din toate încheieturile şi să „fugă” în toate direcţiile. Mama a luat pruncul cu mâna dreaptă şi l-a dus la piept, ca să-l apere, iar în mâna stângă înălţată deasupra capului ţinea lampa să nu se spargă şi să împrăştie focul. „Era parcă o statuie – spunea când mărturisea în completarea acestei imagini, în care mama mă ocrotea cu o mână, iar în cealaltă ţinea lumina, sus!…”

I-am simţit pe copii cum sunt numai ochi şi urechi, aşa încât atunci când ne-a întrerupt o doamnă profesoară: „Gata, că trebuie să prind maxi-taxi!”, am citit în ochii curaţi ai elevilor, doritori să ştie mai multe despre Tăbăraşul lor, cum cele „o mie şi una” de reforme şcolare nu sunt altceva pentru ei, decât o piedică pusă pe hoţeşte pe la spate. De-abia ne-a mai ajuns timp ca să depunem la secretariatul Primăriei Secăria referatul nr. 1921/24.09.2018. Bineînţeles, primarul era pe teren!

 

*

*     *

Pe 22 septembrie a.c. a avut loc, după cum se ştie, la Muzeul Cinegetic din Posada, premierea câştigătoarei concursului internaţional de poezie Martha Bibescu. Ştiind că domnul Băjenaru Marian, ginerele regretatului Mărgărit Gheorghe care cumpărase casa şi locul în care s-a născut şi copilărit scriitorul Stelian Tăbăraş este de serviciu la poarta acestei instituţii, am încercat să-i cer acceptul ca să montăm o plăcuţă memorială pe temelia casei dumnealui. Ca semn de preţuire! La care el s-a înfoiat la mine: „Fă paşi cu cultura dumitale!” Şi încruntat mi-a întors spatele lat, dar şi îndesat, adeverind astfel spusele lui Stelian: „Scriitorul este un om deosebit, dar anumiţi oameni cu opacitate şi minte redusă sunt tentaţi să-l sechestreze în coteţ (apropos de scrierile marelui romancier Gabriel Garcia Marquez). Cu alte fiinţe, el fiind de fapt altceva”.

***

Ecouri la vreo două săptămâni de la eveniment:

D-na directoare, prof. Gabriela Popa: „Întâlnirea din 24 septembrie a fost pentru şcoala noastră un prilej de cinstire a memoriei celui care a fost şi rămâne scriitorul Stelian Tăbăraş, născut aici pe pământ secărean şi care – oriunde l-ar fi purtat paşii în viaţă – nu a uitat locul natal. Mulţumim domnului Vasile Ioan Ciutacu pentru că ne-a oferit ocazia de a ne reaminti că în satul nostru a trăit un OM. Nu am să uit niciodată ziua în care, la deschiderea festivă a anului şcolar din 2003, am avut şi prilejul să-l cunosc”.

Rafaela Alsaftii din clasa a VI-a: „Ştiam că localitatea noastră a dat multe personalităţi în diverse domenii, dar mi-a crescut inima că avem şi un scriitor de valoare”.

Raluca Megelea din clasa a VIII-a: „Am fost foarte încântată de ceea ce am auzit în legătură cu acest mare scriitor. Mă bucur mult că satul nostru a adăpostit un talent deosebit”.

Minodora Grosu din clasa a VIII-a: „M-a impresionat foarte mult citirea pasajelor din cartea în care se vorbeşte despre tatăl său. Ce greu i-o fi fost!”.

Izabela Şchiopu din clasa a VI-a: „Am ascultat cu mare atenţie ce ne-aţi prezentat, d-le Ciutacu, şi mă simt un pic mai bogată sufleteşte!”

You may also like...

Leave a Reply