Sub semnul amintirilor şi poeziei

Vasile Ioan Ciutacu

Motto:

”Pentru că de citit, citeşti numai ce-ţi place, pe când de scris, nu scrii ceea ce ţi-ai dori să scrii, ci numai ce eşti în stare să scrii.”

Jorge Luis Borges

Oricât ar părea de incredibil, adevărul este că pe 5 octombrie a.c., orele 13, când, la invitaţia unor cadre didactice, eram aproape să intru în clădirea şcolii gimnaziale Poiana Comarnic, mi-am şters îndelung picioarele de praf pe preşul existent. A fost un ”pretext” inventat adhoc pentru a avea răgaz să-mi pun la punct emoţiile ”întâlnirii” cu mine. Cel de acum şaizeci de ani. Un copil coborât din Ținuturile Colţilor de Nisip, pentru a mă lumina din filele abecedarului… Ghiozdanul din lemn îl aveam făcut de către tata, din şindrilă şi patru scânduri, oricât ar părea de neverosimil astăzi. Iar încălţările purtau marca ”înregistrată” Mitruş. Adică nişte scarpeţi ”scumpi” din moment ce aveau şi piele ce acoperea numai o parte din vârfurile încălţărilor. Însă cataramele erau din tablă alămită. Ce mândru eram!… ”Ce faci, puştiule?” parcă am zis.

-Nu se vede? Te aştept demult să vii pe-aici! Întâlnire cu mine la intrarea în acest edificiu educaţional, după mai bine de o jumătate de secol, m-a bulversat atât de mult încât pentru o clipă n-am ştiut de mine. Și, repet, după ce am ieşit din buimăceală, am căutat timp ca să-mi aşez amintirile precum cărţile pe rafturile unei biblioteci. Dar şi emoţiile!

-Hai! Tu nu vezi că nu ai niciun fir de praf pe pantofi? Ieri s-a asfaltat strada. Și puştiul îmi întinde mâna ca să intru în şcoală. ”Mai lasă-mă un pic! îl refuz eu. Lasă să treacă întâi învăţătorii mei!”

-Dar şi ai mei, îmi spune el zâmbind. Atunci te las şi te aşteptî în bancă.

-Ce-ai zis? Și se uită la mine de parcă aş veni din altă lume. Sau de dincolo de ea.

***

Deci nu mă ştergeam sau mă scuturam de praf. Era doar un truc pentru a ”amorsa” rendez-vous-ul cu o parte de început din istoria vieţii mele. Capitală, aş spune, întorcând capul înapoi. Sunt în faţa unei porţi prin care, uite, şi astăzi mă întâlnesc cu dascălii mei de elită care m-au învăţat cum să ţin mai bine tocul şi cerneala în mână indiferent de cum ar bate vântul. Ca să zic aşa, aici ”m-am aşezat” bărbăteşte în jilţul vieţii, în inconfundabila mea comportare de individ incomod şi rebel, dar nefiind nici perfect. Ca să ne înţelegem! Că unul a fost, dar nu ne-a convenit şi L-am răstignit pe cruce. Aici, în această şcoală, pe vremuri, aveam să-mi descopăr dualitatea mea fundamental, deranjantă şi pe care nici până astăzi n-am învins-o: un dualism radical, habsburgic aş îndrăzni a spune, dublat de un realism şi spirit critic ieşit din comun, unde o ironie ”amară”, bacoviană, te trage de mânecă, atunci când ai dea face cu mine, sau cel puţin aşa cred. Nu mă scuz, ci pur şi simplu trebuie să mă accept în ”halul” acesta ca pe o fatalitate inevitabilă…În fine!…

  

CITIŢI CONTINUAREA ARTICOLULUI ÎN EDIŢIA TIPĂRITĂ

You may also like...

Leave a Reply