Cercetările fraţilor Ţiţeica în abruptul Bucegilor (II)

XXXXVIII

Bucşoiul

“Uriaşul de   piatră răsunătoare”, cum   i-a spus Bucura Dumbravă Bucşoiului,   cunoaşte paşii fraţilor Ţiţeica în vara anului 1923. Suiseră Valea Morarului, cînd, sub vîrful Bucşoiului, au întîlnit pe potecă un drumeţ singuratic. Au schimbat impresii, fără a se re–comanda. Peste ani, din descrierile făcute de alţii precum şi dintr-o fotografie apărută în Anuarul S.K.V., Radu Ţiţeica a identificat în acel turist pe Friedrich Deubel, cel care marcase cu o jumătate de veac în urmă Westwandul Pietrei Craiului şi culmea Bucşoiului Mare. Au coborît în acea zi pe “panta ierboasă a Bucşoiului”, o faţă cu înclinaţie neaşteptat de domoală dar care scapă mai jos într-un jgheab abrupt. Această din urmă porţiune a fost evitată prin stînga, pe malul drept al unui afluent pendinte de Valea Rea, după care, ocolind pe la vest (cf. hărţii din 1928) Colţul Strîmb, s-a ieşit în poteca Take Ionescu. Pe această faţă, aproximativ la alt. 2200 m, talvegul văii (Bucşoaia) intersectează o bandă stîncoasă, nu foarte înaltă şi avînd înclinaţia locurilor. Acest guler alb pare de departe (de la Diham, de pildă) un drum de căruţă, alcătuind împreună cu firul Bucşoaiei o uriaşă cruce, de unde denumirea “coasta cu cruce”*1 dată de fraţii Ţiţeica…

CITIŢI CONTINUARE ÎN EDIŢIA TIPĂRITĂ

You may also like...

Leave a Reply