Evocare „Amintiri de demult…”

„Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”     Mihai Eminescu

Vă scriu astăzi din aspra şi cruda noastră realitate că, altcumva nu se poate, pe care o ducem cu noi de parcă ar fi o tinichea legată de coadă unui câine. Acum când nutresc dorinţa de a pune în evidenţă ceva demn de menţionat – după cât ne ţin puterile – în comparaţie cu clipele scufundate demult în marea cea mare în a unui a fost odată ca niciodată. Dar ce anume? Că nu aş mai vrea să pic în profunda eroare de a crede că valorile de astăzi sau că principiile de bază în care ne bălăcim cu atâta nepăsare – realitatea de zi cu zi – au vreo eficienţă de mare întindere în stare să ne facă a ne ridica din genunchi. Nimic mai fals! Şi ca să nu ajungeţi în a-mi da dreptate prin trezia domniilor voastre – alt ideal mirosind a cârpă arsă, dar totuşi!, că singura metodă este recursul la trecutul nostru. O „terapie” care ne poate scoate din „fibrilaţia” asta zilnică. Şi când prin parlamentul ţării batjocura a atins cote inimaginabile. Şi când „ne tocim” sistematic într-un dureros: „Ce ne pasă!… Lasă că merge şi aşa!”. Şi când, tot sperând cu mâinile „îndesate” prin buzunare, că va veni şi ziua în care o să vedem luminiţa de la capătului tunelului. Atât de râvnită şi de des pomenită aşa încât atunci când va fi să ne pomenim cu ea în faţa ochilor, uimiţi, ne vom face semnul crucii. Ca Gheorghe, fratele fabulosului scriitor Marin Preda, care văzând ce gât are girafa de la grădina zoologică a rămas locului cu ochii holbaţi: „Aşa ceva nu există!”. Să nu credeţi cumva că nu sunt conştient de faptul că uneori visez cai verzi pe pereţi pentru ca – parafrazându-l pe poetul Simion Stolnicu, procedez asa ca să nu sucomb în sine-mi pentru ocara celor din jur şi „neputinţa lor speculativă”. Dar vin fapte şi personaje care îmi dau peste mână şi trezesc în mine speranţe. Mă mint? Nu cred din moment ce mergând prin şcoli „dibui” în ochii unor copii, adolescenţi şi tineri un refuz aproape de revoltă al acestei drastice metehne „Lasă că merge şi aşa”. Aţi văzut cum elevul Drăgoi Cosmin în „Ziar de Sinaia”, nr. 908/14-20.11.2018, „ţipă”: „Trebuie să învăţăm democraţia de la occidentali. Cu mentalitatea de azi ne săpăm adânc propria groapă!”. Cu alte cuvinte din nou s-a ajuns la limita de sus a răbdării. Apoi, fiind invitat la o şcoală şi recitând versuri la elevi, mi-a fost dat, iar să găsesc un gest în stare „să mă salveze”. Ajuns la versul „Să simt că nu pot/ în bătătură sta/ de când a părăsit-o maică-mea”… din poezia Rugăciune, „o elevă a izbucnit în plâns”…

CITIŢI CONTINUAREA ÎN EDIŢIA TIPĂRITĂ

 

You may also like...

Leave a Reply