159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu

Vasile Ioan Ciutacu

Cuvânt înainte

Cine este Eminescu? Orice român – cum menţiona criticul Aurel Martin – ştie să dea un răspuns la această întrebare. Cred. Pe nerăsuflate. Dar cea mai autorizată „definiţie” a acestui „fenomen” îndrăznesc să spun că a dat-o Emil Cioran – „calificat” fiind ca unul din cei mai de seamă eseişti francezi – „Eminescu a fost un profet naţional…” A fost şi este, îmi permit a-l completa. Existenţa lui a pus definitiv pecetea pe toată poezia, şi nu numai, de la neoromantică şi până astăzi. Şi ca orice geniu va marca şi versurile autentice ce se vor scrie de azi înainte, aş încerca eu a prezice…

Şi acum, când pe 15 ianuarie 2019 se împlinesc o sută şaizeci şi nouă de ani de la naşterea poetului, nu pot trece nepăsător peste acest eveniment, cum spuneam, crucial pentru literele române. Și în felul meu, permiteţi-mi să îmi aduc şi eu omagiul acestei zile marcată strălucitor în calendarul literaturii româneşti. Mulţumesc!

Nuvelă

Gâştele sălbatice şi mâna Domnului

După plecarea Alunei pentru Andru (ce chestie, de-abia acuma îşi dădea seama de aproprierea care exista până şi între numele lor – amândouă „debutează” cu a mare. Câte gânduri fug către „icoana cu picioare lungi”, vorba poetului) vremile, la propriu şi la figurat, începuseră să se agite. Să devină tulburi. Fuioare pâsloase de ceaţă împachetau soarele zile de-a rândul, după care, în locul toamnei, dusă până la jumătate, veni un zvon năuc, dar năprazic, de iarnă autentică. Aceasta, într-o clipă, a smuls ultimile frunze din mestecenii plantaţi în faţa hotelului, ca să le aducă aminte, probabil, unor turişti tineri şi înfometaţi de iubire, de versurile de dincolo de lume: „O, voi sănii, o voi sănii şi voi cai/ Numai dracul v-a scornit, mişelul…”

Apoi, apărură fulgii de nea care, seara, secerau pe verticală lumina neonului de la iluminatul public şi, mai ales, cea care răzbătea din mansardele cu vitralii. Ziceau oamenii că zilele acestea aveau miros de sărbătoare, ca acelea de dinainte şi după venirea lui Iisus pe pământ. Iar în prima duminică (trebuie să fim precişi!) după plecarea Alunei (Andru îşi dădu seama că, de aici înainte, timpul se va împărţi îm două: în cel dinainte de plecarea Alunei şi în cel de după plecarea Alunei. Fără prezent, parcă, şi fără nici un anotimp), când s-a dus la locuinţa lui din munţi a văzut cum ţăranii din comuna Piscuri (atâţia câţi mai rămăseseră după „cotitura” tragică din ’89 şi cu fuga celor tineri peste graniţe, ca să scape de nebunia din ţară, de care nu erau străini „ciocoii noi şi vechi”) îşi luaseră pe ei bundele şi purtau pe cap căciuli de oaie croite în diferite feluri. Unii, din cei rămaşi, chiar scoseseră din şoproane sau polăţi bocântele şi ciocliţele pentru a căra lemne din pădurea Steiasa, vârghii sau metri steri. Ori bălegar pe holdele din ce în ce mai puţine, consecinţă a globalizării dureroase şi neştiute.

CITITI CONTINUAREA IN EDITIA TIPARITA

You may also like...

Leave a Reply